Horia Sima

 

Guvernul Național

Român

de la Viena

 

 

 

Horia Sima

1906-1993

Guvernul de la Viena: expresia întregului neam românesc

Digul de împotrivire și protest ridicat de guvernul de la Viena contra alianței cu Moscova și-a găsit confirmarea în câțiva ani pe aria întregului românism.

Anticomunismul legionar s-a transformat într-o certitudine națională. Adeziunea întregului neam românesc s-a verificat atât în țară cât și peste hotare. În țară tot mai numeroși Români și-au luat riscul de a apuca pe calea munților pentru a se alătura acelora care, din toamna anului 1944, au creat cuiburi de rezistență în păduri și locuri greu de străbătut. Partidele, care au deschis granițele țării invaziei sovietice, s-au convins și ele târziu de tot de nenorocirea ce s-a abătut asupra țării și au căutat să formeze un front comun cu legionarii. În exil, tot mai mulți refugiați din țară și-au căutat scăparea în Occident, trecând prin primejdii de moarte pentru a ajunge în lumea liberă.

Dar acest drum a fost descoperit mult mai înainte de 1948 de către guvernul de la Viena, care a avertizat nația asupra consecințelor catastrofale ale alianței cu Rusia, evocând spiritul testamentar al Căpitanului. Acest guvern nu a făcut numai retorică, ci s-a opus cu armele contra dominației comuniste din România, luptând alături de armata germană sau vărsându-și sângele pe crestele munților.

Cei ce s-au refugiat în Occident, după 1948, între care mulți militari și membri ai vechilor partide, au adoptat în realitate punctul de vedere al guvernului național român de la Viena. Numai acest guvern a prevăzut nenorocirea ce se va abate asupra poporului nostru și a creat cea dintâi tranșee de rezistență contra cotropitorului, atât în țară cât și peste hotare. În concluzie, singura poziție care a rezistat la toate intemperiile politice, în confruntarea dintre poporul român și bolșevism, a fost cea reprezentată de guvernul de la Viena.

 

 

CUPRINSUL

 

INTRODUCERE

I. DE LA SÂRMELE GHIMPATE ÎN VÂRTEJUL RĂZBOIULUI

1. ÎNTÂLNIREA CU CAMARAZII

2. CADRUL EXTERN

3. ECHIPA DE LA RADIO DONAU

4. VĂD PE GENERALUL BERGER

5. HITLER ÎMI CERE UN LUCRU IMPOSIBIL

6. O SCRISOARE DE LA RIBBENTROP

7. O EXPEDIȚIE ÎN ARDEALUL OCUPAT

8. REORGANIZAREA MIȘCĂRII

9. APARIȚIA PREOTULUI PALAGHIȚĂ

10. ODISEEA LUI EUGEN RAȚIU

11. SOSIREA DOAMNEI IASINSCHI ȘI A SOȚIEI MELE LA VIENA

12. ECHIPA ANDREAS SCHMIDT – NICOLAE PETRAȘCU

13. VIGUROASA INTERVENȚIE A ROMÂNILOR DIN BANATUL SÂRBESC

14. O EXPEDIȚIE URGENTĂ SPRE ȚARĂ

II OFENSIVA DIZIDENȚILOR

1. STRANIA ATITUDINE A DIZIDENȚILOR

2. DOUĂ ÎNTÂLNIRI CU CĂPETENIILE DIZIDENTE

3. AXA PAPANACE – GENERAL GHEORGHE

4. FORMULELE LUI PAPANACE

5. ROLUL LUI VIOREL TRIFA

6. CEVA A RĂMAS

7. O LOVITURĂ DIN SENIN

III FORMAREA GUVERNULUI DE LA VIENA

1. LA MARELE CARTIER AL ARMATEI GERMANE DIN UNGARIA

2. APARIȚIA PROVIDENȚIALĂ A GENERALULUI CHIRNOAGĂ

3. DE PARTEA NOASTRĂ

4. SCHIMBAREA LA FAȚĂ

5. ULTIMA TENTATIVĂ A LUI PAPANACE

6. CONSTITUIREA GUVERNULUI NAȚIONAL ROMÂN

7. AMĂRĂCIUNEA MITROPOLITULUI VISARION

8. UN ANUMIT SABOTAJ

9. DEFECȚIUNEA PREOTULUI PALAGHIȚĂ

10. CAZUL VĂLIMĂREANU

IV CREAREA ARMATEI NAȚIONALE

1. CONSTITUIREA ARMATEI NAȚIONALE

2. O VIZITĂ LA GROSSKIRSHBAUM

3. ETAPA DÖLLERSHEIM

4. REGIMENTUL 1 DEPUNE JURĂMÂNTUL

5. EVOLUȚIA ARMATEI NAȚIONALE

6. SOARTA PRIZONIERILOR ROMÂNI DIN GERMANIA

7. ECHIPA LEGIONARĂ DE LA KAISERSTEINBRUCH

8. ȘCOLILE SPECIALE

9. OFIȚERI ROMÂNI LA SECȚIUNEA IC

V APOTEOZA

1. SĂRBĂTOAREA CRĂCIUNULUI

2. LA BADEN AM WIEN. SOSIREA PROFESORULUI SÂNGIORGIU

3. COMEMORAREA CODREANU LA BERLIN

4. CENTRELE ROMÂNEȘTI DIN BERLIN

5. CONFLICT GENERAL CHIRNOAGĂ – COLONELUL LUDWIG

VI PLANUL STOICĂNESCU

1. FĂRĂ SĂ-L VĂD

2. MOMENTUL DECISIV

3. GENERALUL AVRAMESCU. O ULTIMĂ ÎNCERCARE

4. CADRUL DIPLOMATIC

VII AMURGUL

1. DE LA VIENA LA ALT-AUSSEE

2. REGIMENTUL NR.1 PLEACĂ PE FRONT

3. O VIZITĂ LA SOPRON

4. ULTIMA CĂLĂTORIE LA BERLIN

5. WEHRWOLF

6. RUPEREA RÂNDURILOR

7. GUVERNUL EN VOYAGE

8. WEHRWOLF ÎN ACȚIUNE

9. SOARTA ARMATEI NAȚIONALE

10. ECHIPELE ZBOARĂ SPRE ȚARĂ

11. CE S-A ALES DE GRUPUL DIZIDENT

VIII PRINTRE REȚELELE ALIATE

1. FUGA ÎN NECUNOSCUT

2. PER PEDES APOSTOLORUM

3. ATITUDINEA DEMNĂ A POPORULUI GERMAN. CÂTEVA OBSERVAȚII DIN CĂLĂTORIA NOASRĂ PRIN GERMANIA

4. DE LA FREIBURG LA FREISING

2. NUCLEUL LEGIONAR DE LA FREISING

6. UN OM SALVEAZĂ LEGIUNEA

7. O EXPEDIȚIE LA SALZBURG

8. DRAMA DE LA BAD GASTEIN. PRIMELE LOVITURI SUFERITE DE GRUPUL ROMÂNESC

9. ÎN MUNȚII ALPI

10. RĂMAS BUN DE LA BAD GASTEIN

11. ALTE PERIPEȚII

12. SPRE INNSBRUCK. TRECEREA MUNȚILOR PE LA BRENNERO

13. DE LA BOLZANO LA ROMA ȘI NAPOLI

14. VEȘTI RELE DIN AUSTRIA

15. LAGĂRUL GLASENBACH

16. DIZIDENȚII DIN NOU LA ATAC

17. LAGĂRUL REICHENAU-INNSBRUCK. UN DENUNȚ ȘI CONSECINȚELE LUI

18. PIERDERI GRELE

1. Corneliu Georgescu

2. Ion Ionică și Vladimir Cristi

3. Emil Bulbuc

19. ALTE PIERDERI

20. AVIOANELE MORȚII

21. GRUPUL ABANDONAȚILOR

22. GUVERNUL DE LA VIENA DIN PERSPECTIVA ISTORIEI

I. Salvarea onoarei naționale

II. Continuitatea luptei anticomuniste

III. 12.000 de prizonieri români salvați

IV. 400 de legionari din lagăre în libertate

V. Asistența refugiaților din țară

VI. Mișcarea de rezistență din țară

VII. Guvernul de la Viena: expresia întregului neam românesc

VIII. Echipa Tănase-Golea-Samoilă

IX. Două cărți epocale

 

 

INTRODUCERE

 

Cu acest volum închei seria amintirilor mele din perioada colaborării Mișcării Legionare cu Puterile Axei.

Volumele anterioare de amintiri au fost următoarele:

I. Sfârșitul unei domnii sângeroase

II. Era Libertății, vol.I

III. Era Libertății, vol.II

IV. Prizonieri ai Puterilor Axei

După finalul celui de-al doilea război mondial începe perioada europeană a Mișcării Legionare. Legionarii rămași în străinătate nu se puteau întoarce în țară din cauza regimului comunist. Siliți de această împrejurare, s-au risipit în lumea liberă, unii întemeindu-și rosturi statornice de viață iar alții, cei mai mulți, continuând, paralel, să răspândească crezul legionar. Exilul legionar s-a manifestat cu o vigoare neobișnuită în domeniul ziaristicii și al scrierilor. Activitatea legionară, întreruptă în țară din cauza persecuțiilor, a ieșit la lumină în țările occidentale, continuând opera marilor noștri înaintași. Nimic nu s-a pierdut din scrierile antecesorilor noștri și au apărut alte lucrări de valoare care au contribuit la cunoașterea și propagarea doctrinei legionare.

Țin să adaug că problema guvernului de la Viena a mai fost tratată cu multă competență de d-l Faust Brădescu într-o lucrare intitulată cu același nume și apărută la Editura Carpații, în 1989. Faust Brădescu s-a interesat precumpănitor de aspectele politice, diplomatice și doctrinare ale apariției acestui guvern. Expunerea lui este fără egal. De o claritate desăvârșită și de o argumentație impecabilă.

Eu m-am ocupat cu precădere de frământările prin care a trecut acest guvern până s-a închegat într-o formație politică și juridică, de lupta în care s-a angajat cu inamicul și de toate acele eforturi zilnice, indispensabile pentru a-l menține la un înalt nivel combativ. Cele două lucrări se completează formând un tot organic și oferind cititorului o vedere de ansamblu asupra originilor activității acestui guvern.

Fie ca lectura acestui volum să servească la cunoașterea istoriei contemporane a poporului român în adevărata ei înfățișare, fără acele falsificări și deformări cu care s-au îndeletnicit asupritorii noștri.

 

HORIA SIMA

Madrid, Bunavestire 1993

 

 

I. DE LA SÂRMELE GHIMPATE ÎN VÂRTEJUL RĂZBOIULUI

 

Legionarii din lagăre, între care mă număram și eu, duceau o viață pașnică în cazematele păzite de soldați și rețele ghimpate. Zilele se scurgeau monoton, întrerupte doar de lectura cărților. Și deodată, ca un fulger, le ajunge la urechi știrea răsturnării din România. Nu le venea să creadă. A doua zi are loc bombardamentul lagărului Buchenwald. Bombele căzute i-au trezit la realitate. De acum viața lor nu se va scurge la adăpost de primejdii, ca mai înainte. Războiul se apropie și de ușa lor ferecată.

Șederea lor în lagăr, după schimbarea din România, le-a schimbat și destinul. De acum Înainte viața le va fi solicitată de necesitățile războiului și vor trebui sa intre și ei în vârtejul ostilităților.

O bruscă schimbare în existența lor. Din internați într-un lagăr de concentrare au devenit un mănunchi de luptători în războiul contra Uniunii Sovietice.

 

1. ÎNTÂLNIREA CU CAMARAZII

Cartea mea anterioară de amintiri, Prizonieri ai Puterilor Axei, se sfârșește cu întoarcerea mea la Viena, după scurtul popas de la Budapesta. Cu o mașina condusă de un ofițer SS, pe nume Manteuffel, m-am întors la Viena, unde am descins la Hotel Imperial.

Direcția Hotelului mi-a pus la dispoziție un mic apartament, format dintr-un dormitor, un antreu și o cameră de baie. Masa o luam la restaurantul hotelului, pe baza unor cartele pe care le-am primit chiar din prima zi. Mi-am dat seama îndată că întoarcerea mea la Viena se datorează faptului că planul inițial al guvernului german de a mă instala la Arad și a forma aici guvernul național căzuse din cauza înaintării vertiginoase a diviziilor sovietice, sprijinite de armata română. În fața lor, Germanii nu puteau opune nici o rezistență pe linia Carpaților, atât de propice pentru a opri înaintarea tancurilor sovietice, din lipsa oricărei rezerve în spațiul transilvan.

Cel dintâi act pe care l-am săvârșit la Viena a fost să convoc pe legionarii ieșiți de câteva zile din lagăr, și care acum locuiau la hotelurile din Mariahilferstrasse și Palace, la o întrunire în sala cinematografului Porhaus, la 30 August 1944. Adunarea s-a ținut cu sprijinul și sub auspiciile Ministerului de Externe German, la orele două după masa. Au asistat la ședință Dr. Mathäa, din partea Externelor, și Lt. Goetz, din partea SS, însărcinați și cu misiunea să ia pulsul adunării la care participau legionari abia eliberați din lagăre.

Într-o cuvântare improvizată, am expus camarazilor situația în care se găsește țara după 23 August și răspunderile ce ne incumbă după schimbarea de front a României și ocuparea țarii de armatele sovietice. Referitor la internarea noastră în lagăr, am rostit doar câteva cuvinte, arătând că este o chestiune depășită de evenimente, acuma când țara noastră suportă orori de nedescris din partea cotropitorilor din Răsărit. Datoria noastră acum nu este de a comenta trecutul, ci să cercetăm ce putem face, ce ajutor putem da armatei germane ca să alunge hoardele bolșevice de pe teritoriul României.

Partea principală a cuvântării mele a fost închinata luptei în care trebuie să ne angajăm acum, pentru a onora încrederea pe care și-a pus-o Führerul în noi și pentru a salva neamul din robia ce-l amenință. Am înfierat actul de la 23 August, atât pentru trădarea săvârșită contra aliatului german cât și pentru groaznicele urmări ce le va avea pentru soarta poporului nostru. N-am intrat în amănuntele planului de acțiune, deoarece nu le cunoșteam nici eu în acel moment, totul depinzând de mijloacele ce ni le va pune la dispoziție Reichul german.

Am încheiat cuvântarea mea cu un vibrant apel la spiritul de eroism al legionarilor, amintindu-le de trecutul lor glorios și de îndatorirea noastră ca, în acest ceas greu prin care trece nația, să ne arătăm vrednici de învățătura și jertfa Căpitanului.

Dintre cele câteva sute de legionari care au participat la această manifestație au lipsit cei din grupul dizident, cu excepția câtorva, care au venit să audă ce spun eu. N-am atins nici cu o vorba situația lor și n-am făcut nici o aluzie la ruptura din lagăr. Pentru mine, toți erau legionari și i-aș fi tratat cu aceeași dragoste și pe ei, în acel moment de destin pentru neamul nostru, când ne așteptau mari încercări și primejdii.

 

2. CADRUL EXTERN

Din momentul stabilirii mele la Viena, relațiile cu guvernul german au intrat într-o nouă fază. Cum era și firesc, legătura directă cu Cartierul General al Führerului din Prusia s-a întrerupt și am fost luați în primire de organele intermediare, de acele Stelle, care corespundeau diverselor organe centrale, de care depindeam pentru îndeplinirea activității noastre.

Primele mele relații la Viena, după revenirea de la Budapesta, aparțineau corpului ofițeresc din SS. Am făcut atunci cunoștință cu locotenentul Goetz, un tânăr extrem de binevoitor și dispus să ne ajute cu tot ce putea prin intervențiile lui pe la diferite autorități. Notez că, din primul moment, ne-am manifestat ca guvern național, deși oficial acesta nu luase încă ființă. Eu am cerut, de la primele convorbiri oficiale, să se întârzie cu proclamarea lui efectivă, până ce voi strânge la Viena toate personalitățile componente ale echipei de guvernare. Bulgarii au procedat altfel. Din primele zile ale apariției lor la Viena s-au constituit în guvern național, sub președinția lui Tzankoff.

Mai târziu, echipa Goetz, care se îngrijea de noi și păstra legătura cu Statul Major al lui Himmler, s-a completat cu elemente de grad superior, care și-au stabilit reședința tot la Hotel Imperial. Conducerea supremă o luase acuma Tzeischka, ce deținea un rang înalt în ierarhia SS. Alături de el au apărut doi compatrioți de-ai noștri din Ardeal, care aparțineau secțiunii externe a lui SD. Erau camarazii Auner și Mathias Liebhart, cunoscuți de mine din țară; ei au reușit să scape prin fugă și, după nenumărate peripeții, să ajungă la Viena.

Cea dintâi apariție oficială a guvernului de la Viena, deși încă neconstituit, a fost la Radio Donau. Directorul acestui post, Schaub, era înalt funcționar la Ministerul de Externe German. El ne-a primit la Viena, când am descins din avionul Führerului. Cum anunțarea existenței unui guvern național la Viena era de importanță capitală pentru eficacitatea propagandei noastre în țară, în câteva zile s-a rezolvat chestiunea emisiunii românești de la Radio Donau. Schaub a trecut în sarcina noastră răspunderile acestei emisiuni și repede am constituit echipa care să facă programele și să le transmită spre țară. Trecerea emisiunii românești de la Radio Donau sub controlul nostru a fost primul act prin care guvernul german ne-a recunoscut identitatea politică.

Ajutorul principal al lui Schaub la Radio Donau și apoi în relațiile cu guvernul român și cu alte formațiuni de exilați a fost Dr. Mathiä, tot compatriot din Transilvania, un om de o aleasă cultură și extrem de corect în relațiile cu noi. Dr. Mathiä era aproape zilnic cu noi la Imperial, făcând legătura permanentă cu superiorul lui, Schaub, și, prin acesta, cu Ribbentrop. El ne-a făcut cunoștință cu celelalte personalități diplomatice de la Viena, care îndeplineau diverse misiuni pe lângă organizațiile politice ale refugiaților din țările căzute sub robia comunistă. Tot Dr. Mathiä ne-a procurat și sala unde am ținut întrunirea cu legionarii care s-a terminat cu intonarea vibranta a imnului Sfântă Tinerețe Legionară și a lui Horst Wessel Lied.

Cam la două săptămâni de la instalarea noastră la Hotel Imperial, am avut surpriza și bucuria să revăd pe Profesorul Ernst Gamillscheg, Directorul Institutului German din București, pe care-l cunoscusem în timpul guvernării noastre. Locuia în același hotel și mi-a comunicat că este însărcinat de Ribbentrop să ne asiste în relațiile noastre cu acest Minister. Gamillscheg era profesor de filologie romanică, vorbea perfect românește, încât orice dorință a noastră o putea traduce imediat și transmite fără întârziere forurilor competente. Profesorul n-a fost numai un funcționar conștiincios, ci și un om de suflet. Ca Director al Institutului German din București, și-a dat seama de atmosfera tulbure ce domnea în jurul Mareșalului Antonescu și a făcut rapoartele cuvenite, prevăzând catastrofa din România. Dar avertismentele sale nu au fost luate în considerație, ca atâtea altele, venite din alte părți. A avut norocul să fie surprins de evenimente pe pământ german, încât n-a împărtășit tragica soartă a celorlalți funcționari ai Legației germane de la București de a fi arestați de trupe românești și predați apoi Rușilor.

Profesorul Ernst Gamillscheg a fost îngerul păzitor al guvernului de la Viena. A susținut întotdeauna demersurile noastre pe lângă instanțele germane nu numai cu o corectitudine exemplară, dar și cu o convingere nezdruncinată. Traducerea în germană a memoriilor destinate Ministerului de Externe nu numai ca era impecabilă, dar Profesorul mai adăuga și comentariile lui, făcând anumite recomandații favorabile nouă.

Relațiile noastre cu guvernul german n-au fost lipsite de dificultăți. Eu îmi imaginam că după întrevederile avute la Cartierul General al Führerului, mă voi bucura de sprijinul Externelor fără nici o rezervă, în greaua sarcină ce mi-am asumat-o ca, după dezastrul din țară, să creez un nou front de luptă. Dar n-a fost așa. Am trecut prin momente grele. Ernst Gamillscheg suferea cu noi când vedea cum suntem tratați de anumite autorități germane și câtă nedreptate ni se făcea, tocmai când era mai multă nevoie de înțelegerea lor. Fără de el, fără de intervenția lui permanentă, pentru a risipi nedumeriri și intrigi, nu știu ce am fi făcut. Îi port recunoștința nemărginită acestui mare savant și patriot neprihănit, care a iubit poporul român, iar pe noi, ultimii aliați ai Reichului, ne-a ocrotit și asistat până în zilele turburi ale capitulării Germaniei.

Pe la începutul lui Octombrie, își face apariția la Imperial un nou personaj de la Ministerul de Externe German. Era Gesandte Dr. Günther Altenburg. Era un bărbat impunător. Deși mai în vârstă decât noi, arăta totuși încă tânăr. Totdeauna surâzător și amabil. De o rară inteligență și extrem de atent în relațiile cu noi. După ce l-am cunoscut mai bine, îmi ziceam cu amărăciune: ce păcat că un diplomat de talia lui Altenburg, cu tactul și manierele lui, nu a fost trimis la București, în locul lui Killinger, care era în fond o minte mărginită, nepricepând nimic din situația internă a României. Cine știe dacă nu ar fi schimbat destinul țării noastre.

Dr. Günther Altenburg a fost trimis de Ribbentrop la Viena ca să reprezinte guvernul german pe lângă guvernul bulgar, constituit încă din primele zile ale lunii Septembrie de Profesorul Tzancoff. Sub președinția acestuia, a intrat în guvernul bulgar și un bun prieten al Mișcării Legionare, Colonelul Kantardjieff, șeful unui partid național din Bulgaria. Altenburg a fost însărcinat să reprezinte guvernul german și pe lângă guvernul național român, a cărui constituire fusese doar amânată din propria mea dorință. Guvernul bulgar nu avea nici el mai mult de patru personalități componente. Chestiunea constituirii guvernului național român era pentru mine exclusiv o formalitate, care întârzia din motive tehnice: cei destinați să facă parte din guvern erau împrăștiați și îi așteptam să se întoarcă la Viena, pentru a proceda la întocmirea lui.

Dr. Günther Altenburg înțelegea perfect situația noastră specială. Am fost ridicați, săltați peste noapte din lagăre, pentru a deveni aliați ai Reichului, într-un moment de restriște al existenței lui. Era înzestrat cu un simț politic remarcabil, căutând sa elimine orice fricțiuni ce s-ar fi ivit între noi și diversele oficine de la Ministerul de Externe. În această privință se putea asemăna cu Gamillscheg. Fără a ieși din cadrul consemnelor primite, căuta să le dea nuanța cuvenită, pentru a nu răni sensibilitatea noastră. Aș putea spune că am găsit în Altenburg un al doilea protector al Legiunii.

 

3. ECHIPA DE LA RADIO DONAU

După cum am scris mai înainte, emisiunea româneasca de la Radio Donau ni s-a pus la dispoziție din primele zile ale așezării noastre la Viena. Îndată ce am ajuns eu aici și m-am întâlnit cu camarazii veniți de la Buchenwald, primul meu act administrativ a fost să aleg dintre ei echipa care să-și asume răspunderea acestei emisiuni.

N-am avut nici o problemă, căci aveam în mijlocul nostru un mănunchi de străluciți oameni de cultură, cunoscuți încă din țară. Șeful emisiunii era Crișu Axente, Doctor în Drept de la Paris, ajutat de Paul Costin Deleanu, doctrinar și director de revistă, și de renumitul poet Horia Stamatu.

Am stabilit un program de lucru. Din când în când mă întâlneam cu ei pentru a le indica ce teme să trateze cu precădere. Dar nu era nevoie de intervenția mea, căci ei înșiși, prin pregătirea lor și prin simțul lor politic, se orientau fără greș în trierea informațiilor și alegerea subiectelor de tratat. Emisiunea româneasca de la Radio Donau era ascultată cu mult interes în țară, provocând puternice reacții contra năvălitorului din răsărit.

Germanii erau și ei extrem de mulțumiți de modul cum funcționa emisiunea românească. N-am primit din partea responsabililor de la Radio Donau vreo reclamație sau chiar o simplă observație vreodată. Colaborarea româno-germană, cel puțin în domeniul undelor, mergea impecabil. Echipa românească de la Radio Donau a întrecut toate așteptările, rămânând un model de colaborare leală și rodnică în slujba cauzei pe care o apăram în comun cu Germanii.

Radio Donau avea o sucursală la Bratislava. În cadrul acestui post exista și o emisiune românească. Am fost invitați de Doctor Mathiä ca să luăm în primire și această emisiune. L-am trimis la Bratislava pe Casapu-Coterlan, un legionar din Banat, licențiat în istorie, care s-a achitat în mod conștiincios de această misiune.

Înainte ca echipa Crișu Axente să ia în primire emisiunea românească de la Radio Donau, am rugat pe doi legionari din grupa dizidentă să se ocupe ei de difuzarea știrilor spre țară. Erau camarazii Adrian Brătianu și Nicolae Smărăndescu, specialiști în materie, fiind angajați de multă vreme la Radio Berlin, emisiunea româneasca. Dar, după câteva zile, s-au retras, refuzând sa mai colaboreze, sub influența lui Papanace, care începuse din primele zile acțiunea de subminare a guvernului de la Viena, în curs de formare.

 

4. VĂD PE GENERALUL BERGER

Generalul Berger din SS era mâna dreaptă a lui Himmler. Avea sub comandă toate secțiunile din vastul angrenaj polițienesc al Reichsführerului. Fata lui se căsătorise cu Andreas Schmidt și așa se explica înaintarea fulminantă a acestuia la rangul de șef al grupării Volksdeutsche din România.

L-am întâlnit pe Generalul Berger în cursul călătoriei mele la Rastenburg. Ne-am salutat cordial, știindu-l un prieten al Legiunii.

La 5 Septembrie 1944, primesc o invitație de la Generalul Berger ca să-i fac o vizită la Bratislava, unde se găsea pe atunci în interes de serviciu. Am plecat cu mașina locotenentului Goetz de la Viena la Bratislava, care m-a condus până la biroul lui Berger. Am avut cu el o întrevedere afectuoasă, având ca temă principală neînțelegerile dintre Reich și Mișcare. Și-a exprimat regretul că nu a putut să-și impună punctul lui de vedere în politica externă a Germaniei. Mi-a explicat cu amărăciune că el a susținut permanent teza ca Germania să strângă relațiile cu toate mișcările naționaliste din Europa și să se sprijine precumpănitor pe ele în apărarea continentului nostru.

Și acuma rezultatele se văd, a dat din cap cu tristețe, cum s-a sfârșit și alianța germană cu România.

 

5. HITLER ÎMI CERE UN LUCRU IMPOSIBIL

Abia instalat la Viena, și primesc o scrisoare de la Hitler, semnată de el – singura legătură ce-am avut-o cu Führerul -, prin care îmi cerea să recrutez din Transilvania contingente de voluntari cu care să astup pasurile Carpaților contra iminentei invazii sovietice. Era la începutul lui Septembrie.

Am rămas uluit de această cerere. Bucuros l-aș fi ajutat pe Führer, mai ales că era în joc și soarta unei provincii românești, dar nu vedeam nici o posibilitate de a împlini ceva eficace în direcția indicată de Hitler. Cum să mobilizez forțele de luptă pe crestele Carpaților? Pentru reușita planului ar fi trebuit sa fiu eu prezent pe teren, eu sau camarazii mei. Prin proclamații nu se putea rezolva nimic. Ar fi trebuit ca eu să mă pot deplasa în libertate din Banat și până la Brașov. Să vorbesc cu oamenii, să-i îndrum, să-i înarmez și să-i concentrez în punctele critice ale frontului. Dar pentru realizarea acestei operații de anvergură, aveam nevoie de un teritoriu de mobilizare, apărat și păzit de o altă forță, până ce voi putea urni masele de oameni spre vârfurile Carpaților. Ori, la data la care am fost solicitat de Hitler, diviziile sovietice se puseseră deja în marș pe văile care duceau spre trecătorile Carpaților. Ar fi fost necesar ca trupele germane să astupe aceste trecători, până ce Mișcarea ar putea mobiliza forțele suplimentare. Dar trupe germane de rezervă nu existau în Transilvania, afară de mici contingente în retragere. Un vid militar imens se întindea de-a lungul Carpaților Meridionali.

Cântărind bine situația, i-am răspuns Führerului, pe același canal pe care îmi venise scrisoarea, că nu pot să mă angajez în această operație, pentru motivul că îmi lipsește un teritoriu de mobilizare. Dacă diviziile germane ar putea ține în loc inamicul, până când aș putea să concentrez rezervele din această provincie, s-ar putea păși la aplicarea acestui plan.

Pentru a-mi arăta totuși lealitatea față de Reichul german, în acest ceas greu al istoriei lui, i-am propus lui Hitler o alternativa politică. Sunt gata să trimit în România pe cel mai bun om de care dispun, Constantin Stoicănescu, cu o misiune fundamental diferită. Nu să mobilizeze oameni, nu să întreprindă vreo acțiune militară, ci, dimpotrivă, să încerce o răsturnare din interior a actualului regim. I-am propus un 23 August invers, care să se realizeze în favoarea Germaniei și a poporului român. Sunt convins că acest plan ar reuși din cauza ororilor pe care le săvârșesc Rușii pe unde trec și care au îngrozit populația. Această stare de spirit, folosită cu tact și îndemânare, poate duce la o captare a forțelor militare românești în favoarea vechiului aliat. Printr-o răsturnare din interior, armatele rusești ar fi prinse între frontul german și rebeliunea militară din România și ar fi nimicite.

Alternativa politică i-a surâs Führerului. Imediat a dat ordin ca Stoicănescu să fie expediat în zona frontului, de unde să se strecoare în România. Decizia lui Hitler s-a executat cu o iuțeală fulgerătoare. Nici n-am avut timp să schimb două vorbe cu Stoicănescu. A plecat fără să ne mai vedem și fără să am prilejul să-i expun în amănunt misiunea lui. Și totuși Stoicănescu, ajuns în țară, a acționat exact în sensul vederilor mele și era pe punctul să realizeze planul propus lui Hitler.

Îmbrăcat în uniformă germană, Stoicănescu a fost transportat în zona frontului până la Târgu-Mureș, care se găsea încă sub ocupația germană. Când orașul a fost evacuat de nemți, Stoicănescu s-a ascuns pe la niște rude și apoi s-a strecurat la București. Stoicănescu a fost cel dintâi legionar din Germania care a călcat pe pământul țării.

 

6. O SCRISOARE DE LA RIBBENTROP

La 3 Septembrie 1944, așadar cam în același timp cu primirea mesajului de la Hitler, Schaub, Directorul de la Radio Donau, mi-a înmânat o scrisoare din partea lui Ribbentrop, spunându-mi cu bucurie că este o plenipotență în alb, prin care Ministerul de Externe al Germaniei îmi acorda întreaga lui încredere și întregul lui sprijin pentru a proceda fără întârziere la constituirea guvernului național-român de la Viena. În scrisoare, Ribbentrop se afirma că era de acord cu punctul meu de vedere pe care i l-am expus în întrevederea de la Rastenburg, ca din acest guvern să facă parte precumpănitor personalități legionare, ca un fel de nucleu central, care ar putea fi completat și cu alți români din diaspora, dispuși la o colaborare leală cu Mișcarea.

Această scrisoare mi-a întărit convingerea că nu am nici un interes să grăbesc formarea guvernului național de la Viena, când sunt atât de puternic sprijinit de la Cartierul General al Führerului. Fără îndoială că Ribbentrop nu mi-ar fi adresat acest mesaj de încurajare fără a se fi consultat cu Hitler.

Mai târziu mi-am dat seama că am făcut o greșeală să nu procedez imediat la formarea guvernului de la Viena, așa cum au făcut Bulgarii. Intrigi venite mai târziu de la nemulțumiții din mijlocul nostru și din anumite cercuri germane ostile Mișcării Legionare mi-au creat dificultăți atunci când am considerat momentul oportun ca să constitui acest guvern. Această scrisoare, mă gândeam pe atunci, mă punea la adăpost de orice surprize și îmi acorda răgazul necesar ca să mă ocup de treburile cele mai importante și anume acelea care priveau apărarea comună germano-română contra invaziei sovietice. Formarea guvernului mai putea întârzia, considerându-l un act virtual achiziționat.

 

7. O EXPEDIȚIE ÎN ARDEALUL OCUPAT

Tot în primele zile ale lunii Septembrie, am pregătit o echipă de legionari care să treacă prin Ungaria în Ardealul ocupat și să cerceteze stările existente acolo. Le-am fixat următoarele obiective:

1. Să afle dacă s-au refugiat români din țara liberă și care ar trebui îndrumați spre Viena.

2. Să stabilească contacte cu Ardealul liber, pentru a descoperi dacă nu s-ar găsi unități militare în acest spațiu dispuse să treacă de partea guvernului național.

3. Să încerce eliberarea legionarilor din închisoarea Aiud și alte închisori.

4. De a determina pe cât mai mulți intelectuali români, în special oameni de cultură, să nu rămână sub Ruși, ci să se retragă spre Apus.

Punctul extrem al înaintării lor în Ardealul ocupat era orașul Târgu Mureș. În nici un caz să nu pătrundă în Ardealul liber. Dacă orașul Târgu Mureș este amenințat de diviziile sovietice, ei să se retragă spre Cluj și apoi să se întoarcă la Viena.

Am ales ca șef al acestei echipe pe Vasile Iasinschi, pentru că vorbea bine nemțește și se putea înțelege cu însoțitorii lor germani. Echipa a fost formată din cele mai bune elemente ce le aveam la Viena. Li s-au procurat uniforme militare și documentația corespunzătoare că aparțin armatei germane. Ungurii nu se puteau lega de ei, având respect față de uniforma germană. Au fost pilotați dintr-o localitate în alta de ofițeri germani. Când ajungeau într-o localitate, erau predați comenduirii locale a pieței, care se îngrijea de încartiruirea și hrana lor.

Echipa legionară a ajuns până la Târgu Mureș. Aici au avut bucuria să se întâlnească cu Constantin Stoicănescu, plecat ceva mai înainte și care aștepta momentul prielnic să se strecoare în țară. Tot acolo au dat de Nicu Iancu și de alți legionari care au trecut munții și s-au concentrat aici, în vederea evacuării la Viena. Nicu Iancu se retrăsese de la Sibiu cu un detașament motorizat german, pentru a nu fi capturat de trupele sovietice, care înaintau vertiginos spre crestele Carpaților.

Echipa condusă de Vasile Iasinschi n-a zăbovit mai mult de 24 ore la Târgu Mureș făcând calea întoarsă spre nord, din cauza veștilor rele de pe front.

Târgu Mureș a fost evacuat de germani și de ultimii refugiați la 11 Septembrie, cum relatează Nicu Iancu. Pe la mijlocul lunii Septembrie, echipa legionară, în frunte cu Iasinschi, a revenit la Viena. Căzuse unul din echipă, Mihail Tase, fostul șef al organizației de Prahova. Mergând pe drum, undeva într-o localitate aproape de Tisa, a văzut la marginea șanțului o grenadă. Aplecându-se să o ridice, pentru a o azvârli mai departe, pentru a nu călca cineva pe ea, nu se știe cum a prins-o în mâini că, în acel moment, grenada a făcut explozie, omorându-l sub ploaia de schije.

 

8. REORGANIZAREA MIȘCĂRII

Cum era și firesc, una din primele mele griji, după stabilirea la Viena, a fost să procedez la reorganizarea Mișcării, după cum reclamau noile împrejurări.

În locul Secretarului General al Mișcării, Nicolae Petrașcu, ce și-a păstrat acest titlu în exil și a condus grupul de la Rostock, l-am însărcinat pe Comandantul Bunei Vestiri, Corneliu Georgescu, să preia această funcțiune. Alături de el și în imediata subordine, am creat o nouă funcțiune, aceea de Vice-Secretar General al Mișcării, pe care am încredințat-o Comandantului Legionar Iosif Dumitru, omul care a salvat, cu fermitatea și priceperea lui, unitatea grupului legionar de la Buchenwald. După formarea guvernului național, Secretariatul General era condus de fapt de Dr. Iosif Dumitru, deoarece Corneliu Georgescu luase în primire postul de Ministru de Finanțe.

Ca șef al cancelariei și ajutor al lui Iosif Dumitru, figura Doctor Ion Fleșeru, fost prefect al județului Sibiu. În modul acesta, Secretariatul General al Mișcării era reprezentat de o echipă de personalități care impunea respect atât legionarilor cât și oficialităților germane cu care avea legătură.

Am mai avut satisfacția să primim din partea autorităților germane vieneze, la indicația Ministerului de Externe, un apartament pentru birourile Mișcării în faimosul Palat Lobkowitz. Tot acolo ni s-a pus la dispoziție o sală mare pentru reuniuni și festivități.

Când am făcut întâia vizită la Secretariatul General al Mișcării, am rămas înmărmurit de ce-am văzut acolo. Camere cu ferestre înalte, împodobite în interior în stilul vechii Viene, cu o mobilă prețioasă din alte vremuri, fotolii, mese și birouri. În această clădire monumentală în stil baroc și-a început activitatea Secretariatul General al Mișcării.

 

9. APARIȚIA PREOTULUI PALAGHIȚĂ

Preotul Palaghiță se refugiase la Berlin în primul exil din Germania, în vara anului 1940. La început s-a atașat grupului Papanace, care ducea campanie pe atunci împotriva mea pe motivul că aș fi trădat Mișcarea, trecând de partea Regelui Carol. Mai târziu, începând din luna August, Preotul Palaghiță și-a revizuit poziția, alipindu-se grupului de legionari ce mi-au rămas credincioși.

În cursul guvernării legionare, a fost numit Inspector General la Ministerul Cultelor de către Profesorul Traian Brăileanu, titularul acestui Minister. Mi-a creat în perioada aceasta oarecari dificultăți, punându-mă în conflict cu înalta ierarhie a Bisericii Ortodoxe.

După lovitura de Stat a Generalului Antonescu, din 21-23 Ianuarie 1941, Preotul Palaghiță a ajuns în nu știu ce împrejurări în închisoarea Aiud. Presupuneam că, fiind prins de actul de la 23 August la Aiud, a împărtășit soarta tuturor legionarilor din această închisoare, fiind predat de noul regim justiției comuniste, și deodată Preotul Palaghiță apare teafăr și sănătos la Viena.

După spusele lui, n-a stat până în momentul capitulării la Aiud. Din nu știu ce motive, a fost transferat la închisoarea Suceava, care avea o faimă sinistră, fiind socotită una din cele mai grele închisori din țară. Când s-a rupt frontul la 23 August, și trupele germane s-au retras peste munți în Transilvania, comandantul unei unități germane în retragere prin Suceava, a aflat că în închisoarea de aici s-ar găsi deținuți legionari. La ordinul lui, soldații germani au pătruns în închisoare și au eliberat pe toți deținuții. Preotul Palaghiță a fost luat chiar de trupele germane în retragere, trecut în Ardeal, și a fost îndrumat apoi la Târgu Mureș, unde se formase un centru românesc pentru refugiați.

M-am bucurat nespus de mult de sosirea Preotului Palaghiță la Viena. Orice legionar salvat din țară era pentru guvernul de la Viena de un ajutor neprețuit. L-am primit cu toata dragostea, nu numai pentru suferințele ce le-a îndurat în închisoare, dar și pentru serviciile ce le putea aduce în organizarea activităților noastre guvernamentale. L-am numit șeful comisiei de recrutare pentru armata națională a refugiaților scăpați din țară și care izbutiseră să ajungă la Viena. Misiunea lui era să vorbească cu elementele tinere dintre refugiați, convingându-le să se înroleze în armata națională. Trebuia să fie zi de zi în contact cu noii refugiați și unde descoperea elemente apte pentru recrutare, să le îndrume la unitatea noastră în formație la Kirschbaum.

Considerând apoi trecutul lui legionar și gradul de Comandant Legionar ce-l primise de la Căpitan, l-am cooptat în Consiliul Comandanților Legionari, un organ creat ad-hoc, al cărui rost era să dezbată toate problemele privitoare la Mișcare. Din sânul acestui Consiliu formau parte Corneliu Georgescu, Vasile Iasinschi, Dr. Iosif Dumitru, Dr. Ion Fleșeru, Puiu Traian și alții. Preotul Palaghiță aparținea acestui grup de comandanți legionari care se întrunea săptămânal sub conducerea mea, ocupându-se de situația internă a Mișcării.

 

10. ODISEEA LUI EUGEN RAȚIU

Abia instalat la Hotel Imperial și unul dintre primii legionari care mă caută este fratele meu, Eugen Rațiu. Fusese și el internat în lagărul Buchenwald și acum locuia, împreună cu ceilalți camarazi, la Hotelul din Mariahilfstrasse. M-am bucurat văzându-l vioi și sănătos și l-am întrebat de viața din lagăr. L-am omenit cu o mâncare mai bună, căci pe atunci, în primele săptămâni, primeam din partea serviciului de protocol trei cartele de alimente, în loc de una, cum avea dreptul fiecare cetățean al Reichului. Câteva zile în șir, l-am avut mereu oaspete cu mine la masă.

La scurt timp după întâlnirea mea cu Eugen, am primit vizita unui tânăr ofițer de aviație, care aparținea unui centru de parașutare din apropierea Vienei. Exista o școală unde se pregăteau elemente pentru a fi lansate dincolo de linia frontului, cu scopul de a culege și transmite informații pentru aviația germană. Elevii acestei școli erau recrutați nu numai dintre germani, dar și dintre tineri aparținând altor naționalități.

În cursul discuției, ofițerul de aviație mi-a explicat misiunea lui. Aviația germană avea nevoie de un punct de observație în regiunea Arad – Timișoara, de unde să se transmită la Viena, prin TFF, ce avioane sovietice se găsesc în acest spațiu și eventualele lor zboruri. Îmi cerea un om care, după o instrucție sumară, să fie parașutat în această regiune, cu aparatul de transmisie în spinare.

M-am gândit doar câteva minte asupra propunerii ofițerului german și i-am dat răspunsul chiar în cursul acestei prime conversații. Era o chestiune de urgență, cum îmi declarase ofițerul. Vertiginoasa înaintare a diviziilor sovietice dezorganizase și serviciile informative germane de pe teritoriul României.

I-am răspuns că am un frate care cunoștea regiunea, deoarece făcuse școala la Arad și, ca atare, îl cred apt să îndeplinească această misiune. Voi vorbi cu el și îi voi da răspunsul cât de curând.

La proxima întâlnire cu Eugen Rațiu, i-am explicat acestuia convorbirea avută cu ofițerul de aviație și de ce m-am gândit la el. Fără nici o șovăire, Eugen mi-a răspuns că el este gata să facă saltul cu parașuta în țară și să facă acest serviciu aviației germane.

Când a revenit ofițerul german la Imperial, l-a găsit pe Eugen Rațiu la mine. I l-am prezentat și i-am explicat din nou că este omul cel mai potrivit să ducă la bun sfârșit această operație.

Din această zi, pe la Începutul lunii Octombrie 1944, nu l-am mai văzut pe Eugen Rațiu. Notez că Eugen nu făcuse școala de TFF și, cum parașutarea nu putea întârzia prea mult, ofițerul german i-a pus la dispoziție un alt tânăr care terminase acest curs. Cu nume conspirativ, acest tânăr se chema Marinescu și doar atâta aflase Eugen că era originar din Banatul sârbesc. Misiunea lui Eugen Rațiu era să procure informațiile referitoare la aviația sovietică, iar misiunea lui Marinescu era să le transmită prin TFF la Viena.

Cum am aflat mai târziu, Rațiu și însoțitorul său Marinescu au fost luați de ofițerul german și duși la o casă conspirativă a serviciului aerian, aflata la Viena. După câteva zile de așteptare, același ofițer i-a dus cu mașina la un depozit al lor de echipament pentru parașutare. Aici și-au ales echipamentul de care aveau nevoie și au învățat în mod sumar utilizarea lui. N-au stat mult nici aici, căci au fost transportați într-o comună așezată pe Valea Râului Mürz. Aici centrul aerian german avea o școală specială, unde se făcea instrucția cu arme, se realizau exerciții de parașutare și se completau cunoștințele de transmisiuni.

Cei doi români au locuit la Hotelul Zur Post. Au stat aproximativ o săptămână și în acest răstimp Eugen Rațiu a reușit să-și însușească alfabetul Morse.

După această perioadă sumară de pregătire, cei doi tineri români au revenit la Viena, unde au locuit tot într-o casă specială a Serviciului Aerian German. Așa a trecut luna Octombrie și au intrat în Noiembrie, așteptând de la o zi la alta ziua parașutării.

Într-o zi au fost duși cu mașina la aeroportul de la Wiener-Neustadt. Acolo au fost îmbarcați într-un avion Heinkel 111, cu tot echipajul pentru parașutare. Avionul a decolat noaptea. În drum spre România a început o ploaie torențială. Cum parașutarea nu se putea face pe această ploaie, avionul s-a îndreptat spre Budapesta, unde a aterizat. La Budapesta, au așteptat câteva zile, în speranța că timpul se va îndrepta. Dar cum vremea rea continua, s-au reîntors la Wiener-Neustadt, așteptând ca vremea să se schimbe.

În sfârșit, la începutul lui Decembrie, avionul a pornit din nou spre România. În afară de cei doi români, în avion mai era un musafir, o fată a cărei destinație era Iugoslavia. După ce fata a fost parașutată în Iugoslavia, avionul s-a îndreptat spre Ungaria, ca apoi să ajungă deasupra Aradului. Parașutarea a avut loc în 4-5 Decembrie 1944, la orele unu noaptea.

Apropiindu-se de Arad, piloții avionului au socotit că apărarea antiaeriană e prea puternică deasupra orașului și au decis să nu treacă în România, cum era planul inițial, ci să săvârșească operația de parașutare tot pe teritoriul maghiar, la vreo 30 de km de graniță. Cei doi români au coborât fără incidente de la 1.000 de metri înălțime, dar, ajuns pe pământ, Eugen Rațiu a constatat că s-a răzlețit de camaradul lui de zbor. A strigat după el, a umblat împrejur câtva timp, dar n-a dat de urma lui. Atunci s-a hotărât să plece singur spre Arad.

Ei aveau în grijă două aparate, unul pentru pădure, cu baterii, și altul pentru oraș. După ce a îngropat echipamentul, s-a uitat la busolă, care indica răsăritul, unde șerpuia granița spre România.

Timpul era rece, fiind început de Decembrie. Un ușor strat de zăpadă acoperea pământul. Fiind pe câmp și încă întuneric, Eugen s-a băgat într-o claie de porumb, unde a așteptat să se facă ziuă. În timp ce stătea în ascunziș, a auzit pași de oameni care se duceau la lucru și vorbeau între ei ungurește.

Când s-a luminat de ziuă, a pornit din nou spre răsărit. Foamea și-a astâmpărat-o cu cafeaua neagră, pe care o avea într-un termos, și cu niște biscuiți. Cam pe la orele 10 a dat de o casă țărănească singuratică. Intrând în casă, a cerut niște lapte. Țăranii unguri i-au dat lapte și Eugen nu a rămas dator, plătind cu pengö. La plecare li se dăduseră lei, pengö, ruble și niște monede englezești de aur. A plecat de acolo mai departe. Spre seară a dat de un alt sălaș, tot așa o casă singuratică și tot pe teritoriul maghiar. Țăranul s-a nimerit să fie român, i-a cerut acestuia să-l lase să doarmă peste noapte la el. L-a primit bucuros, dându-i și de mâncare. I-a plătit și acestuia ce se cuvenea. A doua zi de dimineață, la plecare, țăranul îi spune:

– Domnișorule, mai stai la noi.

Dar Eugen Rațiu era grăbit să ajungă în țară, gândindu-se că cel de la Viena aștepta vești de la el. Era 7 Decembrie.

Țăranul i-a arătat lui Eugen drumul spre frontieră. Nu era mai mult de un kilometru. Când a ajuns la frontieră, a constatat că nu era marcată decât de un șanț adânc de nămol și se putea trece peste o punte de scânduri. Nu era nici o pază. Trebuie adăugat că Rușii erau deja în Ungaria, dar pe frontieră nu se vedeau soldați. Satul în care a intrat Rațiu pe teritoriul românesc se chema Tornea. Era pustiu. Nu se vedea țipenie de om. Case părăsite. Din sat mergea o șosea spre Arad, dar Eugen nu s-a avântat pe drumul acesta, ci a înaintat paralel cu șoseaua, la vreo 20-30 metri distanță, deoarece observase mișcări de trupe rusești și românești înaintând în direcția Ungariei.

Așa mergând, povestește Eugen Rațiu, spre seară, a ajuns la Arad. La bariera orașului era o mare mulțime de oameni care se înghesuia să intre în oraș. Care era cauza înghesuielii? Se făcea control de către poliție. Rațiu nu putea să treacă prin controlul polițienesc și a reușit să se strecoare dincolo de barieră și apoi să o ia pe strada ce ducea în oraș. El avea în spate aparatul de transmisie. Nu știe precis cum s-a întâmplat, dar n-a făcut nici 20 de metri pe uliță și un polițist strigă la alți polițiști, arătându-l cu degetul:

– Ăsta e legionar.

După toate probabilitățile, crede el, polițistul ce l-a arătat cu degetul îl cunoștea mai de mult, pentru că făcuse școala la Arad și locuise în acest oraș multă vreme. La strigătele primului polițist, a venit un altul și a pus mâna pe el. Atunci s-a smucit și a luat-o la fugă. Dar n-a putut face mai mult de o sută de metri, căci polițiștilor le-a venit în ajutor lumea de pe stradă. Oamenii, alarmați de strigătele polițiștilor, i-au tăiat calea. Au venit polițiștii, l-au prins de mâini și l-au dus la comisariatul din cartier, cu aparatul în spate. Comisarul a telefonat la chestură și de acolo a primit ordin ca spionul să fie imediat dus în fața chestorului.

La chestură, Eugen Rațiu a fost îndată coborât în beci, într-o celulă, iar aparatul a fost dus pe biroul chestorului. Văzând aparatul, chestorul, dându-și seama de importanța capturii, a telefonat imediat la Ruși. După o primă confruntare, <<spionul>> a fost din nou coborât la beci, în așteptarea ordinelor de la comandamentul rusesc. De astă dată, i-au dat și un însoțitor, un polițist legat de brațul lui, care a stat tot timpul în celulă cu el.

A doua zi dimineața, Rațiu a fost scos din celulă și dus la biroul chestorului. Aici erau adunate multe notabilități din poliție și administrație, vreo 15 persoane. Un colonel i-a spus:

– De multa vreme te căutam și acuma ne-ai căzut în mâini.

Deodată apare un maior rus. Fără multă vorbă, ofițerul rus se uită la ei și apoi i se adresează lui Eugen, făcându-i semn:

– Poidem (mergem).

A plecat cu el. Cu această scenă la chestură se termină faza românească a arestării lui Rațiu și începe ancheta rusească.

A fost dus la Comandamentul rusesc al orașului, care se afla tot în Centru, nu departe de chestură. Acolo a fost interogat chiar de Comandantul Militar al Aradului. De interpret servea un ofițer evreu, care vorbea bine românește. Întrebarea principală a fost dacă bombardamentul de către avioane germane a gării Arad, care avusese loc cu o zi înainte, a fost comandat prin aparatul cu care a zburat el. I-a răspuns că nu crede, deoarece el n-a făcut școala TFF și că trebuie să aștepte pe un alt român, care făcuse cursurile, și căruia trebuia să-i procure o locuință clandestină în Arad.

L-a întrebat în continuare dacă vrea să lucreze pentru ei. I-a răspuns ca el n-a făcut nici o școală specială de spionaj și nici nu cunoaște TFF, și a venit doar cu misiunea unică de a găsi o locuință în oraș celuilalt însoțitor, de care s-a pierdut. Comandantul n-a mai insistat. Audiența se terminase. A fost scos apoi afară din birou. La poartă îl aștepta un camion cu trei soldați ruși. Era și ofițerul evreu, interpretul, care s-a așezat lângă șofer. Rațiu, nelegat, a intrat în camion păzit de cei trei soldați.

Camionul a pornit spre frontul din Ungaria și s-a oprit într-o mică localitate, unde funcționa un Tribunal Militar rus de contraspionaj. A fost luat în primire de către un maior rus, care i-a luat o declarație, referitor mai ales la datele personale. Interogatoriul a avut loc într-o casă țărănească maghiară. A fost apoi invitat la masă, cu întreg personalul Tribunalului și cu interpretul evreu. Un țăran servea masa, bucate ce avea omul în casă. Au băut și un pahar cu vin și au fumat și niște țigări. După masă, a fost încartiruit provizoriu într-o mansardă a casei și, după câteva zile, a fost dus la închisoarea locală, o închisoare maghiară, plină acuma numai cu prizonieri de-ai Rușilor.

Chiar în noaptea următoare, Rațiu a fost scos din celulă și dus la anchetă. Ancheta a ținut noapte de noapte din 10 Decembrie 1944 până în 19 Ianuarie 1945.

La 19 Ianuarie, o nouă schimbare. Toți cei din închisoare, condamnați pentru diferite fapte, au fost încărcați într-un tren cu direcția România. Rațiu nu fusese condamnat în localitatea maghiară, dar intrase în lotul lor. La Ploiești, Eugen Rațiu, împreuna cu câțiva sași, au fost dați jos din tren și, cu un alt tren personal, transportați la București. De la gară, cu o mașină, Rațiu a fost dus singur la o casă conspirativă a Rușilor. N-a aflat în ce cartier era această casă. Acolo a fost introdus într-o celulă și păzit la fereastră de un câine-lup.

În această casă a continuat ancheta pe baza celor declarate în Ungaria. De interpret servea un alt ofițer. Vechiul interpret, ofițerul evreu, rămăsese în Ungaria. Și acesta știa bine românește. După câtva timp, a fost scos din această locuință și mutat într-o altă casă, unde, spre surprinderea lui, a găsit mai mulți deținuți în aceeași cameră.

În ziua de 18 Martie 1945, Eugen Rațiu, împreună cu câțiva din deținuții aflați aici, au fost scoși de aici și, cu o mașină, transportați la un aeroport, care era în paza exclusivă a Rușilor. Acolo îi aștepta un avion, în care au intrat 7-8 persoane. Destinația Moscova.

După câteva minute, spune Rațiu, am văzut și o doamnă intrând în avion. Era Maria Antonescu, tristă și cu obrajii căzuți. Ea a fost așezată lângă cabina pilotului, cu spatele spre noi. Erau și două fete germane, care fuseseră probabil spioane și acuma își luau și ele zborul spre Moscova. În spatele celor aduși împreună cu Rațiu se mai vedea un grup de ofițeri germani în uniforme. Paza era asigurată de un ofițer și trei soldați. Ofițerul avea la el aparatul cu care venise Eugen Rațiu și într-un plic banii ce-i găsise la el, corpuri delicte ce trebuiau prezentate Tribunalului de la Moscova, în fața căruia trebuia să se judece procesul său și să se pronunțe sentința.

 

11. SOSIREA DOAMNEI IASINSCHI ȘI A SOȚIEI MELE LA VIENA

După necazul ce l-a avut cu justiția antonesciană, soția mea a locuit în apartamentul Doamnei Iasinschi din str. Olari. Ea s-ar fi mutat la Brad, la familia ei, dacă n-ar fi existat contra ei un ordin de domiciliu forțat, emanat de la Consiliul de Război, la indicația lui Antonescu. Această dispoziție era fără sens. Ce putea să întreprindă ea contra securității regimului? Ar fi fost bucuroasă să-și vadă de necazul ei în singurătatea de la Brad. Așa se face că în tot cursul războiului a fost obligată să rămână la București, muncind pentru a-și câștiga existența la un birou de import-export, condus de un camarad de-al nostru, Pruna.

Dar iată că vin marile bombardamente asupra Capitalei din 1943-1944. În primăvara acestui an, soția mea s-a gândit să încerce să plece la Brad, unde era mai adăpostită de teribilele bombardamente ce se dezlănțuiseră asupra Capitalei. Deși dispoziția de domiciliu forțat era încă în vigoare, se gândea că Mareșalul, copleșit de alte probleme, nu se va mai interesa de cazul ei, când frontul se apropia cu pași gigantici de fruntariile țării.

Când se zbătea copleșită de aceste neliniști, soția mea și-a găsit un ocrotitor neprețuit în Generalul Mitrea. Generalul s-a interesat pe la Justiția Militară, explicându-le de ce Doamna Sima vrea să părăsească Bucureștii. Răspunsul ce l-a primit a fost că interdicția de a părăsi Capitala nu mai e o actualitate. Generalul Mitrea cu soția lui au avut apoi bunăvoința să o conducă cu mașina lor până la Brad. La scurt interval a sosit la Brad și Doamna Iasinschi cu fiul ei, Dan. Astfel gospodăria lor comună de la București s-a refăcut la Brad, în casa primitoare a Doamnei Florea, mama soției mele. Familia Iasinschi s-a bucurat la Brad de cele mai calde atenții, răsplătindu-le grija ce i-au purtat-o soției mele în timpul surghiunului antonescian.

Dar iată că actul de la 23 August le-a răsturnat toate prevederile. Puhoiul sovietic intrase în Capitală și se îndrepta vertiginos către pasurile Carpaților. Dacă Doamna Iasinschi nu ar fi venit la Brad, ar fi căzut victimă hoardelor bolșevice. Dar, mai departe, ce se putea întâmpla cu ele? Nu erau salvate. Doar câștigaseră ceva timp, în speranța unei alte ieșiri. S-au iscat discuții între cele două doamne. Să rămână la Brad sau să-și caute refugiu mai departe, spre Ungaria și apoi spre Viena? Doamnele auziseră chemarea mea de la Radio Donau și înclinau să se îndrepte într-acolo.

Atunci a avut loc un fapt militar neașteptat. Trupele maghiare, aliate cu Reichul, au ocupat orașul Arad și se pregăteau să înainteze în teritoriul României, pe Valea Mureșului. Se deschisese o portiță de scăpare din nou. Din nou șovăieli, îndoieli, dacă este bine să părăsească Bradul, pentru a merge spre Vest, sau a aștepta rezultatul operațiilor militare. În aceste momente, un rol decisiv l-a avut Dan Iasinschi, care a insistat pe lângă mama lui și pe lângă soția mea să plece din Brad, cu atât mai mult cu cât trupele maghiaro-germane fuseseră blocate la Arad și nu înaintau în teritoriul românesc. Poate că ar mai fi întârziat și atunci dacă nu s-ar fi produs un semnal de alarmă. Autoritățile locale primiseră dispoziții să țină sub supraveghere pe Doamna Sima. Această știre, primită de la prieteni apropiați, le-a determinat pe cele două doamne sa nu mai întârzie. Cu un tren de noapte și cu multă grijă să nu fie văzute la gară, au plecat de la Brad la Arad.

A doua zi dimineața au ajuns la Arad, oraș care într-adevăr era ocupat de trupe maghiare. Au fost rău impresionate să vadă că una din primele preocupări ale trupelor de ocupație a fost să schimbe firmele românești ale prăvăliilor cu firme scrise în limba maghiară. Odată cu familiile noastre, a părăsit Bradul și un grup de legionari din această localitate, în frunte cu profesorul Safta.

Întreg grupul și-a găsit repede adăpost pe la diferite cunoștințe și familii legionare. Soția mea, împreuna cu Doamna Iasinschi, au fost găzduite la Profesorul-preot Berghian. Această stare de așteptare și neliniște a durat aproximativ o săptămână. În cele din urmă știrile de pe front nu mai lăsau nici un dubiu asupra rezultatului final al acestei bătălii. Rușii, sprijiniți de români, vor ocupa întreg Ardealul. Autoritățile germane primesc ordin să părăsească Aradul. Luând contact cu reprezentanții germani, cele două doamne au declarat cine sunt și îndată li s-a făcut loc în ultimul tren ce părăsea orașul. Odată cu ele a plecat atât Dan Iasinschi cât și întreg grupul legionar de la Brad, în număr de 12, în frunte cu Profesorul Safta.

De la Budapesta, cu un alt tren, au pornit spre Viena. La frontiera austro-maghiară toți călătorii au fost supuși unui sever control medical, cu măsuri de dezinfectare, pentru a nu introduce boli molipsitoare în Reich. La Viena, întreg grupul a fost condus de la gară într-un lagăr de refugiați, pentru a lua contact cu organele guvernului național. Cel ce mi-a adus știrea de sosire a soției mele și a Doamnei Iasinschi, împreună cu Dan, a fost Corneliu Georgescu. M-am dus repede cu o mașină și i-am luat pe toți la Hotel Imperial. Pentru familia Iasinschi, nu am avut la îndemână decât o cameră modestă alături de noi. Mai târziu, din partea serviciului de protocol, a primit și familia Iasinschi o locuință mai spațioasă.

În acel moment, Vasile Iasinschi nu se afla la Viena. Încă nu se întorsese din misiunea lui din Ungaria. Doamna Iasinschi era îngrijorată. Dar iată că, după două zile, apare și Vasile Iasinschi. Bucuria a fost mare, căci nu se văzuseră de patru ani. Să fi fost pe la jumătatea lunii Septembrie.

 

12. ECHIPA ANDREAS SCHMIDT – NICOLAE PETRAȘCU

Fiind șef al minorității germane din România, Andreas Schmidt nu putea lăsa pe conaționalii lui în voia soartei. Era o obligație politică și morală s-ă se întoarcă în țară. Frontul nu s-a putut stabiliza nici pe Carpați, cum voia Hitler, lipsind efectivele militare în această zonă. Andreas Schmidt s-a gândit că, cu ajutorul legionarilor, ar putea să se producă o răsturnare internă în România, readucând-o în tabăra Puterilor Axei și salvând în același timp și Grupul Etnic German de la represaliile sovietice. El era de acord cu planul nostru, ca, în loc de o acțiune militară contra armatei sovietice, imposibil de realizat, să încercăm un anti-23 August, o contra-lovitură, cu ajutorul forțelor politice și militare ale țării, conștiente de nenorocirea ce se va abate asupra țării prin invazia bolșevică. Cu acest gând plecase și Stoicănescu și în acel moment se afla în țară, lucrând la realizarea acestui plan.

Andreas Schmidt cunoștea concepția mea de luptă, din răspunsul ce l-am dat Führerului. Fiind răspunzător de soarta Grupului Etnic German, voia să participe la aceasta încercare de a provoca o reacție din interior în România, care să determine pe Ruși să se retragă peste Carpați. Andreas Schmidt îmi ceruse ca să fie însoțit în țară de un grup de fruntași legionari, cu autoritate suficient de mare ca să acopere toată aria legionară a țării, putând să mobilizeze efectivele necesare unei acțiuni interne. În acel moment gândul meu coincidea cu dorința lui Andreas Schmidt, dându-mi seama că Stoicănescu, singur, oricât de strălucit și-ar îndeplini misiunea lui, nu putea în paralel să ia contactele necesare cu legionarii din țară. Avea nevoie să fie sprijinit de organizația noastră și pentru realizarea acestui scop, trebuie să se întoarcă în țară alte căpetenii, cu autoritate necontestată, care să-i asigure contactul cu legionarii liberi.

Așa se face că m-am decis, profitând de zborul ce voia să-l întreprindă Andreas Schmidt în țară, să-i ofer ca însoțitori pe cele mai bune elemente de care dispuneam atunci la Viena. Șeful acestui grup era Nicolae Petrașcu, care și-a ales ca ajutor pe Nistor Chioreanu, fostul șef al Regiunii Ardealul de Sud. Tot din grupul acesta făcea parte și Ilie Colhon, șef al județului Alba, și alți fruntași legionari, care se bucurau de o faimă recunoscută în întreaga țară. În total, 8 legionari.

Plecarea acestui grup s-a făcut repede, fără nici o instrucțiune specială, doar cu cunoștințe sumare de parașutare. Grupul și-a luat zborul la începutul lunii Octombrie spre România. Din cauza artileriei anti-aeriene rusești, care i-a reperat, au fost siliți să se îndrepte spre Iugoslavia și să se coboare cu parașuta în Banatul sârbesc. de aici, cu mari greutăți, au reușit să treacă frontiera și să pătrundă în România, unde au început acțiunea de organizare a Mișcării.

Stoicănescu dispunea acuma de un sprijin efectiv în masa poporului, prin camarazii veniți de la Viena. Aceștia au luat contact imediat cu legionarii liberi și i-au îndrumat să-și strângă rândurile și să se pregătească de luptă contra cotropitorului.

 

13. VIGUROASA INTERVENȚIE A ROMÂNILOR DIN BANATUL SÂRBESC

Îndată ce s-a auzit de capitularea României, în seara de 23 August 1944, Românii din Banatul sârbesc, care până atunci s-au îngrijit de primirea și găzduirea legionarilor refugiați din România, alungați de teroarea antonesciană, s-au aflat în fața unei situații cu totul neprevăzute și primejdioase. Până acum numai partizanii lui Tito, infiltrați și în Banat, reduși la număr, le creau neliniște și teamă. Cu ruperea frontului din România și iminenta penetrație a diviziilor sovietice, o nouă amenințare, mult mai gravă, se cernea asupra lor. Dacă Timișoara va cădea în mâna bolșevicilor și soarta lor va fi pecetluită. Strânși în chingi între partizanii lui Tito și trădarea din România, nu mai exista pentru ei nici o scăpare. Aceasta era judecata fraților Români din Banatul sârbesc.

Legionarii din această provincie aveau o altă viziune a situației. Ei au reacționat pe linia guvernului de la Viena. Auzind apelul meu din 26 August, de la postul Radio Donau, Pavel Onciu, șeful legionarilor din Banatul sârbesc, a intrat imediat în contact cu grupurile legionare din satele românești, îndemnându-i să-și mobilizeze efectivele pentru a participa la lupta contra invaziei comuniste. Centrul românesc cel mai important din regiune era Vârșeț și din această localitate Onciu a trimis curieri în toate părțile. Odată legăturile luate cu legionarii din Banatul sârbesc, Pavel Onciu s-a dus la Belgrad, pentru a stabili o coordonare eficace cu grupul german. În consfătuirea avută cu ofițerii germani din Comandamentul de la Belgrad, a constatat și la aceștia aceeași hotărâre de a continua lupta. Au stabilit împreună că ceea ce se poate salva în împrejurările existente, după ruperea frontului din România, era ca să fie apărată cel puțin partea de Vest a țării, cu capitala Timișoara și cu pasul Orșova. După cum a aflat Pavel Onciu la Belgrad, toate unitățile militare din această regiune, fie ale armatei germane, fie organizațiile paralele grupului german din Banat, au fost puse sub comanda Generalului Phleps, care va conduce operațiile spre România. În Banatul sârbesc, Generalul Phleps și-a fixat ca punct de sprijin orășelul Becicherecul Mare. În această localitate au început pregătirile de concentrare și organizare a tuturor forțelor germane din regiune. Ofițerii de la Becicherec erau optimiști, sperând în sosirea mai multor divizii germane din sudul Balcanilor, care nu se mai puteau menține, după prăbușirea frontului din România.

Pavel Onciu a stabilit cu Comandamentul German de la Belgrad bazele unei colaborări. Grupele românești din Banatul sârbesc, împreună cu cei ce se vor refugia din România, se vor atașa Comandamentului local al Generalului Phleps de la Becicherecul Mare.

Mergând la Becicherecul Mare, Pavel Onciu a luat contact cu ofițeri de sub comanda Generalului Phleps și au stabilit un plan comun de bătălie, pe baza următoarelor puncte:

Planul de acțiune era bine întocmit, dar succesul depindea de ajutorul ce-l va da armata germană ce se retrăgea din Balcani. Centrul de instrucție de la Chichinda Mare era format din soldați și ofițeri germani, în jurul cărora s-au adăugat un număr însemnat de voluntari români. S-au înrolat în această unitate Locotenentul Vințan și Căpitanul Dreve, refugiați din România. Tot acestui grup s-a încadrat un grup de legionari timișoreni, sub conducerea lui Ică Tănase. De la Viena am trimis un alt grup de susținere, format din Ilie Smultea, Alexandru Popovici, Iosif Găvăgină și Ion Cerbu. Aceștia au fost îndrumați de Pavel Onciu să întărească Centrul de la Chichinda Mare.

De la Chichinda Mare, sub comanda lui Ică Tănase, s-a organizat o serie de infiltrații în regiunea Timișoara, având loc incursiunea mult așteptată. O trupă mixtă, formată din soldați germani, voluntari germani din Banat și voluntari români, a trecut frontiera pe la Jimbolia, fără a întâmpina rezistență. Au ajuns până la marginea Timișoarei, dar mai departe n-au putut înainta, deoarece diviziile sovietice intraseră deja în oraș. În fața acestei situații de forță majoră, detașamentul mixt germano-român a fost silit să se retragă. N-a suferit pierderi, cu toate că Rușii i-au descoperit și au tras după ei cu tunuri și tancuri.

La Centrul Vârșeț, acțiunea s-a desfășurat în felul următor. Acest centru era format din legionari localnici, sub comanda lui Traian Mucuceanu, Directorul Băncii Luceafărul, și din refugiați din România, sub conducerea lui Ilie Rotea. De la Viena am trimis pe Octavian Roșu, care a luat comanda grupului format la Vârșeț. Obiectivul acestui grup era să ocupe Oravița și apoi pe Valea Râului Bozovici să ajungă la Băile Herculane. Octavian Roșu, luând contact cu autoritățile germane, a stabilit un plan comun de bătălie. O unitate germană de vânători de munte va ataca în direcția Anina, iar voluntarii români, ocrotiți de această acoperire, au pus stăpânire pe Oravița în numele guvernului național român și au început organizarea rezistenței în județul Caraș. Din nefericire, detașamentul german de vânători era prea slab pentru a putea menține pozițiile ocupate, iar ajutor de la alte trupe germane nu venea. După câteva zile, grupul de acțiune Roșu Octavian a fost și el silit să bată în retragere, părăsind Oravița și îndreptându-se spre Vârșeț.

Mult așteptatul ajutor din Balcani nu mai venea. Comandamentul german din Belgrad și Becicherecul Mare începu pregătirile de plecare din zonă. La sfârșitul lunii Septembrie, ultimele unități militare germane se retrag din regiune. Legionarii trebuie să urmeze și ei aceeași cale. Pavel Onciu a făcut cele mai mari eforturi care să convingă pe cât mai mulți români din Banatul sârbesc care participaseră la acțiuni legionare, să se retragă odată cu el. Dar mulți au refuzat, iubirea de glie și familie fiind mai puternice decât pericolul iminent. Aceștia au avut o soartă amara, fiind uciși până la unul de comuniștii lui Tito. Grupurile legionare din Banat, de la Vârșeț și Chichinda Mare, s-au retras spre Novi Sad, important nod de cale ferată, de unde se trecea în direcția Budapesta – Viena.

La Viena am salutat cu bucurie pe acești frați din Banatul sârbesc, care au rezistat până ce a mai existat o umbră de speranță. La 3 Octombrie, Pavel Onciu, cu ultimii legionari, părăsea Becicherecul Mare, pentru a lua aceeași rută, Novi Sad, Budapesta, Viena.

 

14. O EXPEDIȚIE URGENTĂ SPRE ȚARĂ

La începutul lui Octombrie 1944, o nouă cerere urgentă de la Hitler, adresată mie, prin organele SS de la Viena.

În ce consta dispoziția Führerului? Un pod în România, în nu știu ce parte a țării, trebuia distrus cu orice preț și în cel mai scurt timp, având o valoare strategică. Podul trebuia azvârlit în aer pentru a împiedica diviziile sovietice să pătrundă cu tancurile lor în Ardeal și cine ar fi trebuit să ducă la bun sfârșit această acțiune erau numai legionarii. Dar de ce tocmai ei? Podul respectiv se găsea în teritoriul ocupat de inamic și nu s-ar fi putut apropia de obiectiv decât combatanți care cunoșteau limba română. Pentru realizarea acestei operații, era nevoie de un contingent important de elemente, circa 90 de legionari, care trebuia parașutat cu cea mai mare urgența în România.

Cum mi s-a explicat că distrugerea acestui pod era o chestiune de viață și de moarte pentru trupele germane în retragere, n-am șovăit nici o clipă să pun în aplicare acest plan. Am convocat pe legionarii ce-i credeam apți pentru această expediție și le-am explicat în mod sumar în ce constă misiunea lor (nici nu cunoșteam în amănunt planul întreprinderii). Apoi, am luat pe fiecare în parte, întrebându-i dacă sunt dispuși să participe la această acțiune de mare risc. Dintre camarazii convocați numai doi mi-au răspuns că nu sunt pregătiți sufletește să plece în țară, în condițiile ce le-am expus, și m-au rugat să le îngădui să își facă datoria de luptători în armata națională.

Dar înainte de a fi parașutată grupa destinată să plece în țară, avea nevoie de un minimum de instrucție. Așa se face că legionarii din acest lot au fost transportați imediat de la Viena la Friedenthal-Sachsenhausen, unde erau încartiruite trupele speciale ale lui Skorzeny. E curios că centrul Friedenthal era lipit de lagărul Sachsenhausen, unde îmi petrecusem eu prizonieratul din Germania. Șeful legionarilor trimiși la Friedenthal a fost Virgil Popa, având ca ajutor pe Ovidiu Găină.

Șederea legionarilor la Friedenthal s-a prelungit peste planul prevăzut, de numai câteva zile. Cum mi s-a comunicat la Viena, s-a renunțat la distrugerea acelui pod din cauza înaintării vertiginoase a trupelor sovietice. Întreprinderea nu mai era rentabila din punct de vedere militar, fiind depășită de evenimente. Totuși grupul legionar de la Friedenthal a rămas mai departe aici, pentru a-și completa instrucția și a fi apoi folosit în alte acțiuni. Devenise o rezervă, destinată să intervină când alte necesitați ale frontului ar fi impus intervenția lor.

Legionarii din grupul de 90 au stat aici aproape două luni, până la sfârșitul lui Noiembrie, pregătindu-se temeinic. Au avut instructori foarte buni din faimoasa școala a lui Skorzeny. Au făcut trageri, au învățat tehnica explozivilor și diverse exerciții de camuflaj și de apropiere de punctele sensibile ale frontului. Otto Skorzeny, șeful centrului, s-a interesat în mod deosebit de pregătirea lor și de condițiile de încartiruire și de hrană.

La începutul lui Noiembrie, grupul a fost transferat în localitatea Korneuburg, la 38 km de Viena, sub aceeași conducere. Instructorii germani erau însă alții: Locotenentul Müller, șeful grupului, și Sublocotenentul Wonner, ajutorul lui. Acesta se ocupa zi de zi de instrucția unității.

 

II. OFENSIVA DIZIDENȚILOR

 

În vreme ce eu eram prins într-o mulțime de treburi, care mai de care mai greu de rezolvat în împrejurările de atunci, când Puterile Axei se clătinau sub atacurile concentrice ruso-aliate, frații separați, mâhniți de înfrângerea ce-au suferit-o în lagăr, au pornit la o nouă ofensivă, ca să-și justifice atitudinea lor de rezervă față de misiunea ce-o primisem eu de la Marele Cartier German. În al doilea rând, ca să obțină o altă soluție a regrupării forțelor naționale din exil, având ca obiectiv central eliminarea mea de la conducerea luptei de eliberare și substituirea mea cu un personaj agreat și de ei.

Trebuie să recunosc că după convorbirile avute la Rastenburg și scrisorile ce le-am primit de la Hitler și Ribbentrop îmi socoteam poziția imposibil de zdruncinat. Ofensiva dizidentă și inițialele ei succese m-au surprins și decepționat. Cum e posibil ca Germanii, care au făcut apel la mine, să cadă victime acestor intrigi? Se petrecuse un caz asemănător în Ianuarie 1941, când noi, victimele, am devenit rebeli, iar adevăratul rebel, Generalul Antonescu, a fost recunoscut ca <<mare bărbat de Stat>>. În cazul de față, lucrurile n-au mers atât de departe. Dar intrigile și-au făcut drum până sus. Ele au fost oprite la vreme și, în final, s-a putut constitui guvernul național român.

 

1. STRANIA ATITUDINE A DIZIDENȚILOR

Grupul dizident, în număr de aproximativ 35 față de cei peste 300 care mi-au rămas leali, a adoptat o atitudine care n-avea nimic comun cu etica legionară, la care ei se refereau fără încetare.

Ei au ieșit din lagăr grație acțiunii mele la Marele Cartier German. După ce am acceptat să continui lupta alături de Germania, Himmler a dat dispozițiile necesare ca toți legionarii din lagăre să fie puși în libertate.

Ajungând la Viena, au fost tratați pe picior de egalitate cu toți ceilalți legionari. Au fost încartiruiți la Hotelul Mariahilfe, pe strada cu același nume, au primi cartele de masă și un ajutor lunar de câteva sute de mărci, în rând cu toată lumea. Nici o discriminare.

Eram hotărât să-i tratez în aceleași condiții de fraternitate și camaraderie ca la 6 Septembrie. Voiam să cooptez pe unul din ei în guvern, mă gândeam la Ilie Gârneață, și să participe toți ceilalți la diversele activități guvernamentale. Încă din primul moment, fiind încă la Rastenburg, am folosit numele lui Viorel Trifa pe un manifest adresat studențimii. Era o chestiune urgentă. Mă gândeam că nu va ridica nici o obiecțiune, fiind în joc salvarea țării. Tot în primele zile, la Viena, am însărcinat pe Nicolae Smărăndescu și Adrian Brătianu să înceapă primele emisiuni la Radio Donau, fiind vechi funcționari la Ministerul Propagandei, contractați pentru emisiunea spre România.

Una era atmosfera din lagăr, care, prin natura ei, provoacă dezbinări, și cu totul altceva când oamenii sunt liberi și pot judeca situația în funcție de evenimentele tragice prin care trece națiunea. Cum eu am trăit singur și izolat, nu mi-am încărcat sufletul de resentimente. Bucuros că ne aflăm liberi, eram decis să întind o mână frățească tuturor.

Din punct de vedere politic, ei trebuiau să se gândească în primul rând la țară. Eu îmi asumasem greaua sarcină să organizez o linie de rezistență în România, contra invaziei bolșevice. Am dat un manifest către țară și am trecut la acțiune. Legionarii, abia ieșiți din lagăr, începuseră să se concentreze fie pe la școlile speciale fie în embrionul de armată națională, iar unii își luaseră chiar zborul spre România.

Mai e o chestiune pe care vreau să o precizez. Nimeni nu-i silea să intre în armata națională sau să meargă la școlile speciale. Toată operația de recrutare la aceste entități se baza pe voluntariat. Le stăteau deschise alte activități ale guvernului de la Viena.

Dar ce făceau ei? Stăteau la Mariahilfe fără să dea o mână de ajutor în nici o parte. Erau așa zicând pensionarii guvernului de la Viena. Nici această atitudine nu mă preocupa prea mult. Era principiul voluntariatului, de care fiecare putea să facă uz cum crede de cuviință. Nu era ca în țară, unde, dacă nu mergeai la armată, erai declarat dezertor și condamnat.

Dar dizidenții noștri nu s-au mulțumit cu această atitudine pasivă. Au început o campanie de sabotare a activităților guvernului de la Viena. Îndoctrinați de Papanace, toată ziua băteau străzile Vienei sau vizitau lagărele de refugiați și unde găseau vreun român îl băteau la cap cu argumentele lor să nu adere la guvernul nostru și nici să se înroleze în armata națională. Eu alcătuisem o comisie care avea tocmai misiunea să câștige pe noii refugiați pentru armata națională, destinată să stăvilească invazia bolșevică. Aderenții lui Papanace se adresau acelorași refugiați, pledând pentru reversul medaliei: să nu participe la acțiunile întreprinse sub conducerea mea, căci nu mă bucur nici de încrederea majorității legionarilor și nici de a opiniei publice din țară.

Poziția lor era comodă. Se bucurau de avantajele pe care guvernul de la Viena le acorda tuturor legionarilor, dar nu participau la străduințele acestui guvern. Stăteau în linia a doua, la adăpost de orice riscuri, dar nu încetau nici o clipă cu criticile și defăimările. Noi căutam prin propaganda noastră să înrolăm cât mai multă lume în armata națională, iar ei îndemnau pe aceiași tineri să stea deoparte, văzându-și de treburile lor.

Era o problemă nouă, pe care nu o prevăzusem. Una e să nu fii de acord cu conducerea și să stai deoparte și cu totul altceva să cauți să dărâmi o întreprindere destinată să salveze țara. Nu eu, dar oricine ar fi luat această inițiativă trebuia sprijinit. În timp ce Antonescu conducea oștirile pe front, noi legionarii, nici cei din țară și nici cei din exil, nu am săvârșit nici un act de ostilitate contra lui. El ne-a lovit, ne-a azvârlit în închisori, ne-a omorât, iar noi am suferit toate, gândindu-ne la țară.

Acuma era aceeași situație. Erau interesele țării în joc și nu ale Legiunii și nici numele meu. Dar dizidenții noștri ne purtau atâta dușmănie, încât, în orbirea lor, nu s-au gândit la răul ce-l fac țării și chiar mult trâmbițatei lor prietenii pentru Germania.

 

2. DOUĂ ÎNTÂLNIRI CU CĂPETENIILE DIZIDENTE

În lucrarea precedentă, Prizonieri ai Puterilor Axei, am arătat cauzele rupturii din lagăr: campania lui Papanace împotriva mea, motivând că eu aș fi responsabil de internarea lor în lagăr, prin fuga mea în Italia. Ori, internarea noastră în lagăr fusese de multă vreme hotărâtă și eu aflasem cu două săptămâni înainte de a pleca în Italia de iminenta noastră arestare, a grupului Berkenbrück. Documente ulterioare, apărute după război, dovedesc că încă din Noiembrie 1942 se pregătise transferul căpeteniilor legionare de la Berkenbrück la Buchenwald. Mă întreb, ce ar spune acum Papanace, dacă ar trăi și ar citi corespondența (ce s-a publicat în țară) dintre Antonescu și Hitler, unde Generalul cerea încă de la sfârșitul lunii Ianuarie 1941 ca legionarii ce se vor refugia în Germania să fie internați în lagăr, fixând și termenul de 5 ani. Hitler a fost de acord cu această măsură, dar ne-a acordat un Galgenfrist, care se apropie de final tocmai în toamna anului 1942. Motivele acestei întârzieri erau clare: eu fusesem invitat ca oaspete al Reichului și nu puteau, cum am ajuns în Germania, să fiu arestat și internat în lagăr. La fel cu ceilalți legionari. Domiciliul forțat de la Rostock era o etapă spre Buchenwald. După citirea acestei corespondențe, dizidenții noștri ar trebui să-și recunoască culpa, căzând victimă campaniei demagogice a lui Papanace.

Ruperea frontului din România și chemarea mea la Cartierul General al lui Hitler a fost o amară decepție pentru Papanace. Planul lui de a mă elimina de la conducere, prin campania de dezbinare din lagăr, nu numai că n-a reușit în interiorul grupului, prin dârza rezistență a marii majorități a legionarilor, dar eu mă ridicasem sus de tot din celula de la Oranienburg, în timp ce el zăcea neputincios la pământ, sub povara propriilor lui defăimări. Nu trădasem pe Germani și nici testamentul Căpitanului, cum susținea el, de vreme ce eram chemat de înaltele căpetenii hitleriste la Rastenburg, pentru a-mi încredința misiunea să organizez rezistența din România. A fost teribil momentul pentru Papanace când a ascultat la Radio cuvântarea mea către țară, în timp ce el se afla încă închis la Dachau.

În timp ce eu eram prins între atâtea probleme pentru a organiza activitățile guvernului de la Viena, pe la începutul lui Octombrie, vine la mine Profesorul Gamillscheg și îmi comunică că el a fost solicitat de căpeteniile dizidente să aibă o întrevedere cu mine în cabinetul său de la Hotel Imperial, în vederea unei eventuale împăcări. Bineînțeles că am acceptat fără nici o șovăire presupunerea Profesorului, căci dorința mea cea mai sinceră era ca toate forțele de care dispune Mișcarea să se concentreze spre inamic. Din partea mea nu exista nici un fel de rezervă ca să terminăm aceste certuri interne, provocate de psihoza lagărului, și să ne unim puterile pentru binele suprem al patriei.

Am avut două întâlniri cu ei. Din partea grupei dizidente au participat Ilie Gârneață, Papanace și Mile Lefter, iar din partea noastră Corneliu Georgescu și Vasile Iasinschi. Reuniunile s-au ținut în cabinetul Profesorului Gamillscheg. El nu participa la discuții, ci își făcea doar note pentru Ministerul de Externe. Cea dintâi întâlnire a decurs mai potolit. N-au lipsit acuzațiile din partea lui Papanace, având ca argument principal cele întâmplate în trecut, cu fuga mea în Italia. "Cu Horia Sima în frunte, a conchis Papanace, nu știm unde să mergem". Eu eram pentru el un om al surprizelor, care crează grave daune Mișcării și care trebuie controlat. Nici Gârneață și nici Mile Lefter n-au scos o vorbă, dar, din privirile lor, am înțeles că erau mai îngăduitori și mai dispuși la o împăcare. Le-a răspuns Corneliu Georgescu, arătând că eu am salvat Mișcarea într-un moment greu. "Steagul Legiunii zăcea la pământ în vara anului 1940 și Horia Sima l-a ridicat în strălucirea soarelui, fâlfâind în istorie." Era un argument greu de tăgăduit. Atunci a intervenit Ilie Gârneață, afirmând că această acțiune ar fi putut-o întreprinde și unul dintre Comandanții Bunei Vestiri.

La o a doua întâlnire, cam la o săptămână, discuția a durat puțin. Eu mă așteptam la o înțelegere, care să se termine cu participarea lor la guvern și la toate activitățile noastre, dar, în loc de a analiza împreună situația în care ne găsim și ce este de făcut pentru salvarea țării, îl văd pe Papanace că se ridică, azvârlindu-mi o avalanșă de acuzații. Nici nu se refereau la cauzele reale ale dezbinării, azvârlirea noastră în lagăr și presupusa mea vinovăție. Strategia lui de până atunci, cu care torturase atâta lume, se făcuse țăndări. Era prea evidentă victoria punctului meu de vedere. Eram liberi și eram chemați să participăm, sub forma unui guvern național, la lupta Germaniei. E adevărat că în împrejurări cu totul nefericite, dar nu era mai puțin adevărat că Mișcarea se ridicase încă o dată de acolo de unde zăcea la pământ, înlănțuită.

Și atunci, pentru că Papanace pierduse bătălia din lagăr, și-a făurit ad-hoc o altă strategie. Nu mă mai acuza pentru anii de lagăr, pentru presupusele mele erori în relațiile cu Germania, ci s-a întors la anul 1938, făcându-mă responsabil de actele ce s-au săvârșit atunci, și care ar fi avut consecințe funeste. Am rămas uluit de atâta inconștiență și mișelie. Ca și cum eu aș fi ordonat aceste acte și nu Comandamentul Legionar, din care făcea și el parte. El cunoștea perfect de bine ce s-a discutat în sânul acestui Comandament, care se întâlnea aproape zilnic la grădina lui Moș Cristescu, din cartierul Obor. Acest Comandament era prezidat de profesorul Vasile Cristescu și hotărârile se luau de acest for, din care făcea parte și Papanace. Toate mesagiile care veneau de la Căpitan erau citite în fața tuturor. Mai mult decât atâta, Papanace însuși și-a luat angajamentul să provoace tulburări în Cadrilater, cu ajutorul elementelor macedonene, care tulburări să se încadreze în starea generală de nemulțumire a țării. Vasile Cristescu nu era de părere, dar totuși Papanace a stăruit și Vasile Cristescu i-a dat dezlegare. Peste o săptămână ne-a comunicat că a renunțat la acest plan, considerându-l prea primejdios pentru situația din Cadrilater, unde operau comitagiii bulgari.

Și acum vine el, membru plenar al acestui Comandament, din prigoană, care cunoștea perfect cum s-a ajuns la acest deznodământ, și mă acuză pe mine de acțiunile întâmplate în țară, în această perioadă când în realitate n-am transmis decât o decizie luată în comun, de la care el nu lipsise. Atâta lipsă de caracter n-am văzut în viața mea, necum de la un pretins fruntaș al Legiunii.

În fața acestor acuzații, care n-aveau nimic comun cu situația noastră din Germania și nici cu misiunea la care ne-am angajat față de Hitler, m-am sculat în picioare și i-am declarat profesorului Gamillscheg că nu mai pot continua discuția, dată fiind atmosfera de ruptură creată de Papanace. În ochii lui Gârneață și Lefter, am citit o părere de rău de cele întâmplate, dar n-au făcut nici un gest să-l determine pe Papanace să revină la subiectul discuției. Am părăsit sala și, după mine, au plecat și Corneliu Georgescu și Vasile Iasinschi.

N-am săvârșit atunci un gest precipitat, dar mi-am dat seama că Papanace nu urmărește să se ajungă la o înțelegere, ci, dimpotrivă, în mod intenționat a provocat această ruptură. Altminteri n-ar fi răscolit trecutul, pentru a mă acuza de niște acte de care el însuși nu era străin. Nu aveam ce să-i răspund, căci el însuși tot atât de bine ca și mine cunoștea acest trecut, fiind părtaș la acțiunile întreprinse.

Vorbind mai târziu cu Profesorul Gamillscheg, martorul acestor întâlniri, mi-a declarat că îi pare rău de cele întâmplate, dar își dă seama că eu am fost de bună credință, iar Papanace în mod intenționat a provocat ruperea negocierilor.

3. AXA PAPANACE – GENERAL GHEORGHE

Când m-am întâlnit ultima oară cu Papanace și celelalte căpetenii dizidente, nu mi-am dat seama de unde provine această schimbare bruscă în atitudinea lui, devenind de o rară violență și copleșindu-mă fără nici o introducere cu cele mai grave acuzații. În precedenta întâlnire părea mai rezonabil, mai dispus la o înțelegere. De astă dată, parcă era cuprins de o furie elementară. M-a pus într-o situație așa de penibilă, încât n-am mai avut încotro și am părăsit reuniunea.

Peste câtva timp misterul s-a dezlegat. Papanace luase contact cu Generalul Gheorghe, ambasadorul României la Berlin până la 23 August. Când a avut loc lovitura de Stat din România, Generalul Gheorghe era înclinat în primele zile să rămână credincios Regelui Mihai și să accepte chiar alternativa prizonieratului. Dar, după câteva zile, s-a răzgândit, declarând că el rămâne credincios alianței cu Germania. Consultat de forurile germane asupra utilității politice a Generalului Gheorghe în noua conjunctură, am refuzat categoric să stau de vorbă cu el, gândindu-mă la victimele urii cu care ne-a urmărit în Germania, din ordinul lui Antonescu. Întreaga activitate diplomatică a Generalului Gheorghe la Berlin s-a rezumat în a descoperi pe teritoriul Reichului legionari ce se bucurau încă de libertate, pentru a denunța cazul lor Ministerului de Externe. Ca urmare, Gestapo intra imediat în acțiune, arestându-i și internându-i în lagăr. Pentru energia ce-a arătat-o în urmărirea legionarilor, General Gheorghe era cunoscut în cercurile noastre sub porecla de "temnicerul din Germania".

Papanace nu avea astfel de scrupule, deși suferise și grupa dizidentă represalii din partea acestuia. Pe primul plan stăruia în mintea lui ideea cum să mă disloce din poziția ce-o câștigasem prin vizita mea în Prusia Orientală. Mai precis, scopul intrigilor lui era cum să împiedice formarea unui guvern național român sub conducerea mea. Luând contact cu Generalul Gheorghe, Papanace a descoperit în el un aliat prețios. Din motive diferite nici unul și nici celălalt nu mă voiau pe mine șef al guvernului român de la Viena.

Generalul Gheorghe avea bune relații la Externe, din timpul activității lui de ambasador. O prietenie strânsă îl lega cu Secretarul de Stat Hencke și prin acesta transmitea lui Von Ribbentrop toate doleanțele sale și ale guvernului de la București. Deși politica Ministerului de Externe German suferise o gravă înfrângere prin actul de la 23 August, totuși prietenia General Gheorghe – Hencke a continuat. Și unul și altul se simțeau umiliți de întorsătura ce-au luat-o evenimentele, contrară asigurărilor ce și unul și altul le oferiseră lui Ribbentrop. Fără îndoială că Generalul Gheorghe a fost consultat de Hencke asupra colaborării cu Mișcarea Legionară și a oportunității formării unui guvern român sub conducerea mea. Răspunsul ambasadorului român, e de presupus că n-a putut fi decât evaziv și îndoielnic. Actul de la 23 August constituia și o înfrângere a întregii lui acțiuni diplomatice între anii 1943-1944, bazată pe prigonirea legionarilor refugiați în Germania.

În discuțiile avute cu Generalul Gheorghe, Papanace a descoperit filiera pe unde ar putea influența Ministerul de Externe German să-și modifice atitudinea binevoitoare față de mine în problema deschisă și încă nerezolvată a unui guvern național român la Viena. Prin Generalul Gheorghe, Papanace a făcut să ajungă la Ministerul de Externe german un întreg arsenal de informații, demonstrând că eu nu dispun în țară de suprafața politică necesară pentru a influența cursul evenimentelor în favoarea Germaniei. El prezenta opoziția lui la numirea mea, ca un prieten leal al Germaniei, verificat și în lagăr, punct de vedere susținut cu ardoare și de fostul ambasador, care cunoștea situația internă a României.

Generalul Gheorghe l-a asigurat pe Papanace că, prin Hencke, va torpila formarea guvernului de la Viena sub președinția mea și că va susține alte formule de guvernare care să corespundă mai bine realităților din România și intereselor germane. În acest sens, Papanace i-a sugerat o serie de nume, care ar putea elimina prezența mea în fruntea guvernului.

 

4. FORMULELE LUI PAPANACE

Combătând recunoașterea mea ca șef al guvernului național de la Viena de către autoritățile germane, Papanace era obligat să sugereze funcționarilor de la Wilhelmstrasse alte personalități care ar putea să mă substituie cu mai mare folos pentru lupta comună.

În primul rând Papanace a propus Externelor, pe filiera Generalului Gheorghe, pe Amiralul Zlatian, proaspăt descins la Viena și surprins de evenimente aci. L-am cunoscut și eu pe Amiralul Zlatian și n-am descoperit la el veleități politice. Omul venise la Viena pentru o afacere matrimonială și nu se mai gândea să se întoarcă acasă, căci viitoarea lui soție era germană.

Propunerea a căzut pentru că Amiralul Zlatian era străin de operațiile de pe front și nu comandase în viața lui de militar decât flotile de pe Dunăre.

Atunci Papanace i-a oferit Generalului Gheorghe onoarea de a prezida noul guvern, în care era dispus să intre și el cu fracțiunea dizidentă. Generalului Gheorghe i-a surâs propunerea lui Papanace și s-a pus pe treabă cu mai mare zel pentru a convinge pe prietenii săi de la Externe, că soluția Horia Sima nu este cea mai potrivită momentului, deoarece n-are suficientă influență în țară pentru a determina o schimbare în favoarea Germaniei. Generalul Gheorghe s-a oferit să ia el comanda noului guvern, având în vedere relațiile lui în lumea militară.

Soluția General Gheorghe a căzut și ea, deoarece von Ribbentrop și-a dat seama că cu alegerea Generalului Gheorghe s-ar fi pierdut sprijinul marii majorități a legionarilor. Nu poți să conduci în bătălie cu entuziasmul necesar pe acei pe care până atunci i-ai prigonit.

Mintea iscoditoare a lui Papanace nu s-a lăsat înfrântă. Atunci și-a pus ochii pe Mitropolitul Visarion Puiu. Un ierarh al Bisericii Ortodoxe în fruntea guvernului de la Viena ar provoca în România o adeziune masivă atât a populației cât și a clerului ortodox la o mișcare de rezistență contra ocupației sovietice. Papanace l-a prezentat pe Mitropolitul Visarion ca fiind figura cea mai reprezentativă a poporului român peste hotare, care ar putea mobiliza atât pe Românii pribegi cât și pe cei din țară.

Mitropolitul Visarion ajunsese la Viena tot întâmplător. Nu cu gândul să joace un rol politic în exil. El fusese trimis de guvernul român la Zagreb printr-o misiune religioasă și a fost surprins de evenimentele de la 23 August în acest oraș. Atunci s-a refugiat la Viena odată cu trupele germane în retragere.

Formula Mitropolitul Visarion a fost analizată de experții de la Ministerul de Externe german cu mai mare atenție, părând mai apropiată de interesele Germaniei. Dar până la urmă a fost abandonată și ea. Forurile superioare și-au dat seama că eu nu puteam fi înlocuit ca lider al rezistenței contra năvălitorilor comuniști. Nu se putea renunța la mine, fără a provoca grave tulburări în întreg dispozitivul militar și politic, organizat în țară, sub auspiciile Centrului de la Viena. Până la urmă, a fost eliminată și soluția Mitropolitului Visarion, ca fiind contra-productivă în raport cu situația din țară și din exil.

 

5. ROLUL LUI VIOREL TRIFA

În Viorel Trifa, Papanace și-a găsit un fervent adept al acțiunii lui. N-am înțeles niciodată de ce la Viena s-a pus cu atâta pasiune în slujba lui Papanace. E adevărat că în lagăr a trecut de partea lui Papanace, însușindu-și teza acestuia că eu sunt vinovat de internarea lor. Ceea ce era fals. Dar una e lagărul și alta politica unor oameni liberi. În timpul guvernării legionare a avut o poziție princeps, fiind numit Șef al Uniunii Naționale a Studenților Creștini Români. La Berkenbrück a fost un camarad leal și săritor la nevoie. N-am avut cu el nici cea mai mică neînțelegere.

Ținând seama de aceste antecedente, chiar înainte de a ajunge la Viena, am redactat un manifest către studențimea română, în numele său, îndemnând-o la luptă contra comunismului. Era, fără aprobarea lui Trifa, dar precipitarea evenimentelor nu îngăduia întârzieri. De la primele reuniuni la Viena, s-a fixat ferm pe poziția lui Papanace. Era, probabil, influența din lagăr. Nu m-a căutat. L-am văzut doar la întrunirea de la Porhaus, unde venise trimis de Papanace să audă ce vorbesc.

Când a început Papanace campania de intrigi contra mea, pentru a mă înlătura din poziția de prezumtiv șef al guvernului de Viena, am fost surprins și îndurerat să-l văd printre cei mai zeloși partizani ai acestuia. Mai mult decât atâta. În acțiunea organizată contra mea, și-au împărțit rolurile: Papanace și-a rezervat sectorul relațiilor externe, prin intermediul Generalului Gheorghe, iar pe Trifa l-a îndemnat să se ocupe de sectorul intern. Și anume, să ia contact cu personalitățile nelegionare apărute la Viena, care locuiau la Hotel Imperial și la Grand Hotel, pentru a le convinge că formula Sima în fruntea guvernului este neviabilă. Nu aduc nici un folos țării și nici alianței cu Germania. Este necesar să se ajungă la un guvern de concentrare națională, cu participarea tuturor grupelor naționale din exil.

Viorel Trifa s-a pus pe treabă cu un zel demn de o cauză mai bună. Toată ziua îl vedeam fie la Hotel Imperial fie la Grand Hotel, urcând și coborînd etajele, și vizitând pe una sau pe alta dintre personalitățile nelegionare care locuiau în aceste hoteluri. Cei mai frecventați de Trifa au fost Generalul Chirnoagă, cu grupul lui de ofițeri, apoi fruntașul basarabean Vladimir Cristi și Mitropolitul Visarion. Nu știu ce pledoarii a ținut, dar este cert că a creat o atmosferă de neliniște printre ei. Succesul cel mai mare l-a înregistrat Trifa pe lângă Mitropolitul Visarion, mai ales după ce i-a comunicat acestuia părerea lui Papanace că ar fi cel mai indicat să ia conducerea guvernului și că la Ministerul de Externe German se lucrează pentru impunerea acestei formule. Cum se exprima Traian Borobaru pe vremea aceea, "Mitropolitului i-a surâs perspectiva coroanei de aur" a președinției unui guvern național, deși împrejurările erau extrem de precare.

 

6. CEVA A RĂMAS

Dacă formulele de substituire a mea în fruntea guvernului au căzut una după alta, ca nefiind viabile, la Ministerul de Externe German a rămas totuși ceva, o îndoială și necesitatea unei reexaminări a problemei Horia Sima, după pledoariile combinate ale dublurii Papanace-General Gheorghe. Și anume a început să se formeze convingerea că forurile superioare germane s-au grăbit, după 23 August, sub impresia evenimentelor din țară, să-mi acorde mie o încredere deplină, fără să examineze dacă eu puteam îndeplini mandatul încredințat la Rastenburg. Făcusem ceva, dar nu se așteptau ei de la mine, crearea unei zone de rezistență în România. Am realizat multe inițiative, multe acțiuni îndrăznețe, dar acestea nu justificau, după părerea lor, formarea unui guvern sub conducerea mea. Trebuie amendată hotărârea inițială, înlocuind ideea unui guvern național cu un Comitet Național de Eliberare a României.

Teza aceasta a fost susținută de Secretarul de Stat Hencke, vechiul confident al Generalului Gheorghe, care se simțea și el incomodat de apariția mea în fruntea unui guvern național. În modul acesta Axa Papanace-General Gheorghe s-a prelungit la Ministerul de Externe German cu încorporarea unui alt membru din incinta acestui Minister, și cel mai influent, Hencke.

Cuvântul lui Hencke a avut greutate. Argumentele lui l-au captat pe Ribbentrop și acesta s-a lăsat convins că este necesară o corectare a propriei lui decizii. În modul acesta, s-a ajuns la concluzia că este preferabil să se renunțe la ideea unui guvern național român și în locul lui să se dea aprobarea formării unui Comitet Național de Eliberare a României.

În timp ce această intrigă luase ființă și se desfășura în mod alarmant, eu eram complet străin de existența ei. Nimeni nu m-a avizat de noua orientare a Ministerului de Externe German. Eu îmi vedeam de drumul meu, convins că, la Marele Cartier, nu se putea produce nici o schimbare după repetatele asigurări ce le primisem. Pe această certitudine, a încrederii depline de care mă bucuram din partea lui Hitler, a lui Himmler și a lui Ribbentrop, lucram la realizarea instrumentului de luptă contra comunismului, cu toate mijloacele ce-mi stăteau la dispoziție în acea perioadă.

 

7. O LOVITURĂ DIN SENIN

În timp ce eram solicitat din toate părțile, pentru a rezolva problemele ce se iveau zi de zi, să fi fost pe la 10 Noiembrie, sunt convocat de biroul ambasadorului Altenburg pentru a-mi transmite o importantă comunicare primită de la Ministerul de Externe German.

Era de față și Profesorul Gamillscheg, iar eu eram însoțit numai de șeful meu de cabinet, Traian Borobaru. Altenburg mi-a citit o notă, venită direct de la von Ribbentrop, pentru a-mi aduce la cunoștință că, după cursul ce l-au luat până acuma pregătirile militare și de altă natură ale Centrului Românesc de la Viena, acestea nu justifică formarea unui guvern național, așa cum se proiectase inițial. Mă roagă să accept noua situație și în loc de un guvern, să formez un Comitet de Liberare al României, care se va bucura de același sprijin din punct de vedere material sau militar, ci doar mi se cere să accept ca organul executiv al organizației de luptă al Românilor din Germania să fie un Comitet Național, în loc de un guvern, bineînțeles prezidat tot de mine.

Când mi-au citit acest mesaj al lui Ribbentrop, atât Altenburg cât și Gamillscheg erau vizibil jenați. Ei își dădeau seama de nedreptatea ce mi se făcea.

Eu am răspuns pe un ton diplomatic că mulțumesc Excelenței Sale von Ribbentrop pentru noul semn de încredere ce mi-l acordă, dar nu sunt mulțumit de soluția dată și îmi rezerv dreptul să trimit Excelenței Sale un memoriu, în care voi expune punctul meu de vedere și motivele nemulțumirii mele. Ne-am ridicat și am plecat.

În apartamentul meu de la Hotel Imperial, m-am pus imediat la lucru ca să redactez memoriul destinat lui von Ribbentrop. Argumente aveam din abundență. Le repet aici, așa cum îmi aduc aminte de ele.

    1. Am reamintit Excelenței Sale, Ministrul de Externe al Germaniei, că chiar de la primele zile ale contactelor mele, reluând alianța cu Germania, mi s-au acordat puteri depline ca să formez un guvern național. Între altele, scrisoarea din 3 Septembrie a Excelenței Sale era o plenipotență în alb să întreprind ce cred de cuviință în acest sens. Eu am refuzat să formez acest guvern, stante pede, înainte de a fi săvârșit ceva în cadrul acordurilor comune și înainte de a-mi fi putut aduna la Viena personalitățile destinate a intra în acest guvern.
    2. Oamenii politici bulgari, care au rămas credincioși Axei, din primul moment și-au format un guvern propriu, cu câteva personalități, sub președinția Profesorului Tzankoff, bucurându-se de recunoașterea guvernului german. Și eu puteam să procedez la fel, dar am preferat să organizez mai întâi structurile exterioare ale acestui guvern și apoi să-l constitui în mod formal.
    3. În emisiunile noastre la Radio și în toate acțiunile întreprinse de elementele noastre, în țară, în Banat, în Ungaria, s-a accentuat permanent de camarazii noștri că aceste acțiuni se fac în numele guvernului național de la Viena. În numele acestui guvern, legionarii trimiși în țară au luat contact cu lumea românească, convingând-o să adere la lupta noastră. Apoi toate recrutările de voluntari pentru armata națională s-au realizat tot sub autoritatea acestui guvern, fie dintre refugiați fie dintre foștii elevi, trimiși la școlile de ofițeri din Germania. În momentul în care nu se va mai vorbi de acest guvern, va scădea și interesul pentru lupta noastră. E o retrogradare, care va dăuna grav prestigiului de care ne bucuram până acum și luptei comune.
    4. Cea mai grea lovitură va fi însă resimțită de armata națională, în curs de formare. Cu atât mai mult cu cât acum dispune de un cadru ofițeresc de elită, în frunte cu Generalul Chirnoagă. Acești ofițeri s-au atașat nouă, știind că vor servi sub garanția politică a unui guvern național. Ei știau că vor face parte dintr-o armată națională și nu vor fi asimilați cu niște trupe recrutate din grupe etnice anonime.
    5. În final, am relatat realizările de până acum ale Centrului nostru: emisiunea de radio, incursiunea noastră în Banat, parașutarea a o serie de legionari de elită, pentru a organiza mișcarea de rezistență, crearea școlilor speciale de pregătire a elementelor destinate să plece în țară, începutul de formare al armatei naționale la Döllersheim. Toate aceste realizări s-au săvârșit în curs de două luni și alte acțiuni tot atât de importante sunt în pregătire.

Acestea au fost argumentele principale pe care le-am expus în acest memoriu. M-am prezentat cu el la Gamillscheg și l-am rugat să-l traducă în germană și apoi să-l înmâneze Ambasadorului Altenburg, pentru a-l transmite Excelenței Sale von Ribbentrop.

Am făcut acest memoriu nu cu speranța să obțin o reparație știind cât este de greoaie birocrația germană. Odată adoptat un punct de vedere, greu o mai urnești de acolo. Mi-am făcut o datorie de conștiință, pentru a apăra mai ales pe cei plecați în țară, de unde cine știe câți se vor mai întoarce.

 

 

III. FORMAREA GUVERNULUI

DE LA VIENA

 

Urzeala de intrigi a lui Papanace, pe frontul intern și extern, n-a putut împiedica formarea guvernului de la Viena, dar a întârziat cu o lună de zile constituirea lui. Eu eram pregătit ca, la începutul lunii Noiembrie, să procedez la proclamarea lui oficială. La Viena se concentraseră toate personalitățile legionare destinate să facă parte din acest guvern. Sosise Vasile Iasinschi din Ardeal, apăruse și d-nul Sturdza din Danemarca, unde și-a petrecut cei patru ani de război, îl descoperisem și pe Grigore Manoilescu, în vizita ce-am făcut-o la Comandamentul suprem al armatei germane din Ungaria. Împreună cu Corneliu Georgescu, echipa era completă. Eram în căutarea unor personalități nelegionare. Luasem contact cu Generalul Chirnoagă și cu Vladimir Cristi. Eram așadar pe punctul să întocmesc guvernul, când toată operația a fost blocată de la Ministerul de Externe German, în urma intervenției General Gheorghe-Hencke.

Am pierdut o lună de zile în niște frământări sterile când acest timp prețios putea fi folosit în sectoarele vitale ale luptei.

 

1. LA MARELE CARTIER AL ARMATEI GERMANE DIN UNGARIA

Tot în cadrul pregătirilor ce le făceam în colaborare cu guvernul german de a stăvili invazia sovietică, am fost invitat să am convorbiri la Marele Cartier al Armatei Germane din Ungaria. La 3 Noiembrie 1944 mă aflam la Budapesta și de aici cu o mașină am pornit în nordul Ungariei în localitatea unde își avea reședința Marele Comandament German.

Întâlnirea cu șefii supremi ai armatei germane din această regiune a avut loc în ziua de 4 Noiembrie. Am văzut mai întâi pe un tânăr general Woeler, care conducea efectiv operațiile de pe front. După discuția cu el, am fost condus la Generalul Friessner, superiorul lui Woeler și comandantul suprem al forțelor militare germane din acest spațiu. Generalul Friessner a fost ultimul comandant militar german cu care a tratat Mareșalul Antonescu situația războiului, după ruptura de la Iași, din August 1944, înainte de a fi arestat la Palat.

Invitația mea la Marele Cartier a fost provocată de trecerea unui grup de legionari peste linia frontului românesc și predarea lor Germanilor. Grupul era format din Dr. Emil Bulbuc, Ilie Vlad Sturdza, Andrei Costin și Octavian Marcu. Trecerea lor s-a făcut cu învoirea Generalului Avramescu, comandantul armatei române din Ungaria. Ei veniseră cu un mesaj, de la Avramescu care se adresa atât Germanilor cât și Guvernului de la Viena. Generalul Avramescu comunica prin acești camarazi că ar fi dispus să treacă cu întreaga armată ce o comanda de partea Germaniei, dacă ar avea certitudinea c㠖 concomitent – s-ar produce o ofensivă din partea armatei germane în sectorul comandat de el. Eu fusesem chemat la Marele Cartier ca să iau act de mesajul Generalului Avramescu și să-mi dau aprobarea. Bineînțeles că m-am bucurat de această veste auzită din gura camarazilor care au trecut linia frontului și i-am asigurat că dacă Generalul Avramescu trece de partea Germaniei va deveni ministrul nostru de război în cabinetul care este pe cale să se constituie.

Întorcându-mă la Budapesta, am fost invitat la Căpitanul Reinhard, șeful secției IC de la Budapesta, să am o convorbire cu el asupra situației militare și politice din Ungaria și România. Invitația mi s-a transmis prin Căpitanul Beldie, care lucra sub comanda acestuia. Am fost condus la locuința lui Reinhard din Budapesta, unde am găsit o primire amicală. Am stat până noaptea târziu, fiind invitat la masă și la un pahar cu vin. Căpitanul Reinhard mi-a cerut punctul meu de vedere referitor la o ruptură cu ajutorul Românilor, în dispozitivul ruso-bolșevic. Ce posibilități ar avea guvernul de la Viena ca să provoace trecerea unor unități militare românești de partea Germaniei? Căpitanul Reinhard nu părea a fi la curent cu cazul Generalului Avramescu și atunci și eu din motive de precauțiune n-am abordat această temă. L-am asigurat că noi lucrăm în această direcție și că la Marele Cartier German s-a luat act de contribuția noastră în vederea realizării acestui obiectiv comun.

Ne-am întors la Viena și odată cu noi, sau la scurt interval, au apărut și camarazii Bulbuc, Ilie Vlad Sturdza, Andrei Costin și Octavian Marcu.

Octavian Marcu s-a întors în România pe același drum. A trecut linia frontului și apoi a dispărut în interiorul țării, unde a luat contact cu organizația noastră și cu mișcarea de rezistență.

 

2. APARIȚIA PROVIDENȚIALĂ A GENERALULUI CHIRNOAGĂ

În timp ce armata națională era încă în <<perioada facerii>>, descinde ca un meteor în lagărul de prizonieri pentru ofițerii români din Germania, Generalul Platon Chirnoagă. Era un ofițer de Stat-Major care făcuse toată campania din Rusia. În toamna anului 1943 se afla la Tiraspol, ca Sub-șef de Stat-Major la Comandamentul Armatei III-a, condusă de Generalul Petre Dumitrescu. A fost apoi numit Comandant al Brigăzii 4 de Artilerie, din Diviziunea 4 de Infanterie, și, la scurt interval, primește gradul de General.

Divizia 4 de Infanterie era concentrată la Zimnicea, în timpul schimbării de front, după actul de la 23 August. La 14 Septembrie, Divizia 4 Infanterie, primește ordinul să se pună în marș de la Zimnicea spre Ungaria. Pe drum însă, la Turnu-Severin, Generalul Petrescu, ce comanda divizia, se îmbolnăvește și se întoarce la București, pentru a se trata. Generalul Petrescu predă comanda Generalului Chirnoagă și așa se face că acest tânăr General ajunge Comandantul Diviziei 4-a.

Trecând pe la nord de Arad, în marșuri forțate, Divizia ia direcția Szolnok. La sud de Szolnok, Divizia se desfășoară pe ambele maluri ale Tisei. Această așezare i-a fost fatală. În fața ei se aflau puternice forțe blindate germane, iar, în apropierea ei, nu se găseau alte trupe românești sau sovietice. Divizia 4-a a fost încercuită pe ambele laturi ale frontului, dincolo și dincoace de Tisa, și silită să se predea. Cea mai mare parte a efectivelor ei au fost făcute prizoniere. La 20 Octombrie a fost făcut prizonier pe malul Tisei și Generalul Chirnoagă.

Am fost condus mai întâi la Comandamentul diviziei blindate germane care-l făcuse prizonier. De aici a fost transportat la Corpul de Armată German și, în 23 Octombrie, cu trenul, la Grupul de armate. Împreună cu Generalul Chirnoagă se aflau în același tren, Lt. Col. Ciobanu, Șeful Statului Major al Diviziei, și colonelii Alexandrescu și Tretinescu, comandanți de regimente de infanterie în divizia a 4-a. În același compartiment a apărut și un ofițer român: Lt. Grigore Manoilescu, care îndeplinea funcțiunea de interpret pentru Români la grupul de Armate. Acesta primise să-l însoțească pe General până la Grupul de Armate.

La Grupul de Armate i s-a luat Generalului Chirnoagă un interogatoriu complet de către Colonelul Bauer, șeful secției de informații al acestui grup.

Am luat aceste informații din eseul său de amintiri, Întâlnirea mea cu Legiunea, publicat în monumentala lucrare Mărturii despre Legiune, apărută la Rio, sub direcția lui Faust Brădescu, cu prilejul împlinirii a patruzeci de ani de la întemeierea Legiunii.

În drum spre prizonierat, trecând pe la diversele comandamente germane, Generalul Chirnoagă a fost frământat de problema datoriei sale de Român în noua situație în care a ajuns. Încotro să apuce acuma? Să se resemneze la viața lui de prizonier, așteptând sfârșitul războiului, sau să caute o ieșire din acest impas pentru a fi de folos neamului său, invadat de hoardele bolșevice? În acest memorial, Generalul Chirnoagă ne povestește drama vieții lui, prins între datoria de ostaș și îndatorirea față de neam. Reproducem câteva pasaje caracteristice care dau într-un mod zguduitor zbuciumul său sufletesc.

"Ceea ce m-a frământat din chiar primele cinci minute ale prizonieratului a fost să mă fixez asupra datoriei mele de Român de aici înainte. Evident, regulamentele militare ale oricărei armate din lume indică reguli clare despre purtarea unui luptător căzut prizonier, dar aceste reguli erau valabile pentru mine, cunoscând situația tragică din România? Când țara noastră era invadată de hoardele rusești, când era condusă de un guvern obligat să execute cererile și voința invadatorului; când știam că de acest invadator nu vom scăpa decât numai dacă va fi învins, ce trebuia să fac eu? Să accept în pasivitate poziția de prizonier până la sfârșitul războiului sau să găsesc o formulă de a lupta mai departe contra Rușilor?

Desigur că eram legat de un jurământ față de Rege și de Țară, dar la data aceea Regele nu mai avea nici un cuvânt de spus, iar țara era la dispoziția administrației rusești. Armata care lupta contra Germaniei mergea numai din spirit de disciplină și nicidecum pentru că era convinsă că așa dictau interesele României. După ce trei ani am luptat cot la cot cu trupele germane, ca să apărăm hotarele și independența țării, contra Rusiei Sovietice, cum se putea schimba dintr-o dată, într-o singură noapte, toată această concepție de apărare și să constați că inamicul de moarte ți-a devenit bun camarad, iar camaradul de până ieri, îți este dușman? Cum nimeni dintre noi nu știa ce se întâmplase exact la București, când a fost arestat Mareșalul Antonescu, și pentru a nu rupe armata în două, toți luptătorii care au avut norocul să nu fie făcuți prizonieri de noii noștri aliați și trimiși în Siberia, au executat ordinul regal de a întoarce armele contra Germaniei.

Dar odată căzut prizonier, deci pus în imposibilitate de a mai executa ordinul Regelui, am socotit că datoria mea este să caut o soluție, pentru ca să continui lupta contra aceluia care de două secole era inamicul independenței noastre și al hotarelor României." (pp. 51-52, din Mărturii despre Legiune)

Frământat de astfel de gânduri ajunge Generalul Chirnoagă la Comandamentul Diviziei Germane, la Corpul de Armată German și apoi la Grupul de Armate. Când a fost interogat de colonelul Bauer la Grupul de Armate, a rezultat clar din declarațiile Generalului că el dorea să găsească o formulă de colaborare cu Germania pentru a continua războiul contra Rusiei. A doua zi, era 24 Octombrie, ziua de naștere a Generalului. Colonelul Bauer a venit cu o sticlă de șampanie la el pentru a bea împreună o cupă în cinstea zilei lui de naștere, care-și uitase de însemnătatea ei. Colonelul Bauer i-a urat sănătate și succes pentru a-și îndeplini dorința de a continua lupta contra Rusiei.

De aici Generalul Chirnoagă a fost condus, împreună cu ceilalți însoțitori, în lagărul de prizonieri Lückenwald, în apropiere de Berlin, rezervat ofițerilor români prizonieri. Trebuie precizat așadar că Generalul Chirnoagă intrase în acest lagăr cu convingerea fermă, făurită în zilele anterioare, după ce căzuse prizonier, că locul lui este să continue lupta alături de Germania. Mai mult decât atâta. S-a gândit cum ar putea să ajungă să ia contact cu guvernul german, pentru a obține permisiunea să organizeze o divizie românească, eventual chiar un corp de armată, care să continue lupta contra trupelor sovietice.

Nu cunoștea pe nimeni în Germania. Nu auzise decât de Generalul Gheorghe, care, până la capitularea României, fusese Ministru al României la Berlin. După aceea, a doua zi după sosirea lui la Luckenwald, a cerut, prin ofițerul german însoțitor, să fie pus în legătură cu Generalul Gheorghe, fostul Ministru al României, pentru a discuta cu el planul unei continuări a războiului contra Rusiei.

Mare i-a fost surpriza Generalului când la 1 Noiembrie 1944, s-a anunțat vizita fostului Ministru, Vasile Iasinschi. Din această vizită s-a înțeles că forurile superioare germane nu erau de acord cu colaborarea cu Generalul Gheorghe și îi indica grupul legionar din Germania pentru o eventuală înțelegere.

Discuția cu Vasile Iasinschi a fost cordială și s-a ajuns la un prim acord. Generalul și-a exprimat încă odată punctul lui de vedere că necesitatea națională impune să se continue războiul alături de Germania, după ce țara noastră a fost invadată de Rusia comunistă. Vasile Iasinschi i-a răspuns că există deja un început de organizare militară în apropiere de Viena și că Mișcarea Legionară este total de acord cu punctul de vedere al Generalului. L-a rugat pe General ca, pentru a se lua hotărâri, să binevoiască să facă un drum la Viena, pentru a sta de vorbă cu Horia Sima. Generalul Chirnoagă a declarat că acceptă invitația și va pleca spre Viena, de îndată ce se vor face demersurile necesare pentru a putea părăsi lagărul.

După plecarea lui Vasile Iasinschi, Generalul Chirnoagă a avut mai multe consfătuiri cu ofițerii-prizonieri, cărora le-a expus punctul lui de vedere și hotărârea lui de a se duce la Viena, pentru a clarifica situația. Unii s-au înclinat spre această soluție, în timp ce alții au fost reticenți.

În ziua de 6 Noiembrie a primit aprobarea de plecare la Viena, cu ofițerii ce erau dispuși să participe la întrevederi. Însoțit de ofițerul german, permanent atașat pe lângă General, de când a fost făcut prizonier, au ajuns la Viena în ziua de 7 Noiembrie, după masă. Nu a luat cu sine decât pe Șeful său de Stat-Major, Lt. Col. Ciobanu. Generalul Chirnoagă a fost găzduit la Grand Hotel, față în față cu Hotel Imperial. Aici a fost imediat vizitat de Traian Borobaru, care l-a invitat să vină la Hotel Imperial, unde îl aștepta Horia Sima.

După prezentările de rigoare l-am întrebat pe Generalul dacă este rudă cu Profesorul Eugen Chirnoagă, fost Rector al Politehnicii din București sub guvernarea noastră. M-am bucurat nespus de mult aflând că este frate cu Profesorul, socotind că prin această înrudire problemele pendinte vor fi mai ușor abordate. Credeam că Generalul Chirnoagă avea idei naționaliste ca și fratele său. Dar nu era așa. Generalul era în primul rând un ostaș și n-a militat niciodată în viața politică.

Apoi Generalul mi-a pus câteva întrebări în legătură cu guvernarea legionară, referindu-se la excesele și ilegalitățile care s-ar fi săvârșit. I-am explicat aceste ilegalități, în măsura în care au existat, și nu cele trâmbițate de propaganda oficială. Ele se datorează anilor de torturi și suferințe îndurate de legionari, cât și atmosferei revoluționare care domnea în țară, după alungarea Regelui Carol II.

Discuția cu Generalul a durat toată după masa și a continuat seara după luarea cinei. Generalul și-a exprimat dorința să organizeze o mare unitate militară care să lupte contra Rușilor. Voia el să comande această unitate. Funcția de Ministru de Război într-un guvern nu-l atrăgea, el fiind prea tânăr general. Ar fi bine să se găsească un alt general, mai vechi în grad.

Generalul Chirnoagă, în convorbirea cu mine, a fixat organizarea viitoarei divizii pe baza următoarelor principii:

Mi-am dat imediat consimțământul la expunerea Generalului, deoarece punctul lui de vedere coincidea perfect cu părerile mele. În ce privește subordonarea legionarilor disciplinei militare, încă de la vizita mea la Grosskirschbaum, am atras atenția camarazilor mei de aici să se comporte ca soldați, supuși ordinelor superiorilor lor.

Odată problema constituirii acestei divizii lămurită, Generalul Chirnoagă s-a atașat cu trup și suflet guvernului de la Viena, iar unitatea noastră de la Döllersheim a luat un avânt considerabil, atât ca număr de oameni cât și din punct de vedere al cadrelor, comandanți de batalioane și companii.

 

3. DE PARTEA NOASTRĂ

De partea noastră, a grupului mare de legionari, care constituiau baza guvernului de la Viena, s-au apropiat și ne-au susținut din primul moment, în eforturile noastre de a constitui acest guvern, Generalul Chirnoagă și grupul de ofițeri de la Viena care au aderat la inițiativa acestuia. Este o datorie de conștiință să vorbesc în această lucrare de ei, Maiorul Constantin Maftei și Comandorul Eugen Bailla.

Generalul Chirnoagă nu numai că a dat un impuls decisiv la crearea armatei naționale, dar ne-a ajutat considerabil și la acțiunea întreprinsă de mine de a îndepărta soluția unui Comitet Național, care ar fi ruinat toată lupta noastră de până acum, și a se reveni la formula guvernului național, preconizată de la început. Dau aici din nou cuvântul Generalului Chirnoagă, din memorialul său, publicat în Mărturii despre Legiune, p. 56:

"La o săptămână după sosirea mea la Viena, sunt informat că, de fapt, conducerea legionară întâmpina greutăți în formarea guvernului român din partea guvernului german, acesta punând condiția ca din Guvernul Național să facă neapărat parte un general român. Cum pentru mine era însă o chestiune extrem de importantă să se formeze guvernul cât mai repede, ca să se poată trece la organizarea unei divizii, m-am dus imediat la Hotel Imperial și într-o scurtă convorbire cu Dl. Sima, am lămurit situația. L-am întrebat dacă într-adevăr nu poate constitui guvernul, pentru că nu are un general căruia să-i încredințeze postul de Ministru de Război. Primind un răspuns afirmativ, l-am întrebat dacă Dl. General Gheorghe n-ar accepta această funcție. Mi-a răspuns că fostul Ministru al României la Berlin nu este de acord cu formarea unui guvern Român pe teritoriul Germaniei, preferând mai degrabă un Comitet. Ori, pentru a vorbi în numele poporului român, este necesar un guvern. Guvernul de la București fiind la dispoziția și sub autoritatea inamicului, nu poate să afirme că are libertatea de a reprezenta interesele superioare românești. Țara Românească nu mai este practic nici suverană nici independentă. De aceea, se impune, aici în Germania, formarea unui Guvern Român, care să vorbească liber și să explice lumii adevărata situație din România. Atunci i-am declarat că accept să iau asupra mea postul de Ministru de Război, dar am pus condiția că îndată ce va veni un general mai vechi decât mine, îi voi ceda locul, pentru că intenția mea era să mă ocup de organizarea unei divizii, pe care să o instruiesc și să o comand în bătălie. Astfel am creat posibilitatea ca Românii din Germania să se poată manifesta oficial pe plan politic și militar, și să poată lua hotărâri valabile, întărite de autoritatea cuvenită, în continuarea războiului contra Rusiei Sovietice."

În convorbirea aceasta cu Generalul Chirnoagă, nu m-am referit la rolul nefast jucat de Generalul Gheroghe în relațiile cu Ministerul de Externe German și înainte și după 23 August. Formula cu "Comitetul Național" se datora precumpănitor intervenției Generalului Gheorghe pe la confidenții lui de la Ministerul de Externe, aceiași confidenți de care s-a servit și pe când era Ministru la Berlin ca să-și azvârle arcanul contra legionarilor.

Și acuma să trecem la splendidul comportament al ofițerilor români aflați la Viena, când a apărut Generalul Chirnoagă.

Maiorul Maftei fusese numit atașat militar român la Zagreb. După prăbușirea frontului german în Croația, s-a retras împreună cu soția la Viena. Era găzduit la Grand Hotel, același hotel unde locuia și Generalul Chirnoagă. Nu numai că se cunoșteau din țară, dar erau și rudenii, amândoi originari din Moldova. Maiorul Maftei vorbea o franceză impecabilă.

Din primele zile de când ne-am întâlnit, ne-am înțeles perfect asupra obiectivelor ce trebuie să le urmărim la Viena. El susținea, ca și noi, că trebuie să se formeze un guvern național și o armată națională. Foarte des vizita pe Profesorul Gamillscheg, căutând să-l convingă, din perspectiva lui de militar, de necesitatea de a se crea cât mai repede cele două instituții pe teritoriul Germaniei. Cu Ambasadorul Altenburg a avut de asemenea dese întrevederi, vorbind cu el în franțuzește, în aceiași termeni. Era un propagandist neobosit al tezelor noastre. Cu atâta zel susținea ideea unui guvern național, încât m-am întrebat dacă nu urmărește să obțină un post în viitorul guvern. Cu respect și admirație, aflu de la el că nu dorește nici o funcțiune și duce această campanie de lămurire a cercurilor germane, exclusiv pentru a aduce un serviciu cauzei naționale.

Întâlnirea cu Generalul Chirnoagă i-a dat Maiorului Maftei un nou avânt. Vedea în Generalul Chirnoagă omul trimis de destin ca să întrupeze veleitățile Românilor Liberi din Germania, Guvern național, având ca ministru de război pe Chirnoagă, și o armată națională, sub comanda acestuia.

Serviciile Maiorului Maftei au fost imense. Declarațiile lui urbi et orbi au avut un puternic ecou atât în cercurile românești cât și în cele germane. A combătut cu vehemență ideea unui Comitet Național și a cerut pe un ton energic să se revină la formula unui guvern național. Până astăzi îl văd cum perora cauza noastră, cu o stăruință mereu reînnoită. Oriunde întâlnea pe cineva interesat în problemă, pe culoarele hotelurilor unde locuia sau la masă, nu-și uita lecția politică.

Odată guvernul format, considerându-și misiunea îndeplinită, s-a retras de pe scena Vienei, preferând să-și continue exilul într-un hotel la Kitzbühel.

Comandorul Bailla apăruse la Viena pe o altă rută. Venise direct de pe front, după retragerea trupelor germane din România. Era originar din Banat, chiar de la Caransebeș. Se trăgea dintr-o familie înnobilată pe timpul împărăției austriece. De aceea în Germania își luase vechiul titlu, numindu-se von Bailla. Ofițer de aviație, a fost atașat de Statul Major Român ca ofițer de legătură pe lângă Marele Comandament German, în cursul războiului. Când acest Comandament s-a retras în Ungaria, el a putut să treacă munții, și apoi să ajungă la Viena, locuind tot la Grand Hotel. Pe Generalul Chirnoagă l-a cunoscut Comandorul Bailla la Viena. A devenit și el un aprig susținător al nostru, pe linia acelorași obiective ca și Maiorul Maftei, adică guvern național și armată națională. În ceasurile întunecate prin care am trecut, când guvernul german, la intrigile Papanace-General Gheorghe, voia să ne degradeze la rolul unui comitet național, Comandorul Bailla n-a cunoscut un moment de răgaz. Pe filiera legăturilor ce le avea cu aviația germană, a intervenit cerând, în interesul cauzei comune, să se revină la formula unui guvern național. Atât Maiorul Maftei cât și Comandorul Bailla veniseră la Viena împreună cu soțiile lor. Ele au împărtășit grijile și neliniștile soților lor și când s-a ivit tulburarea din mijlocul nostru, au militat alături de noi, îndemnând pe soții lor să ne ajute, pentru a răsturna planul urzit la Externe.

4. SCHIMBAREA LA FAȚĂ

Memoriul înaintat de mine Ministerului de Externe German și-a produs efectul. Ribbentrop a revenit asupra ideii de a se constitui doar un Comitet Național, așa cum fusese prevăzut încă de la întrevederile mele din Prusia Orientală.

Nu pot să afirm că rezultatul acesta a fost obținut numai grație intervenției mele. Mai întâi aveam de partea mea pe Gamillscheg și Altenburg. Acesta din urmă avea relații strânse la Externe și fără îndoială a fost consultat în chestiunea acestei controverse. Nu pot trece cu vederea nici influențele ce s-au exercitat pe lângă Himmler din partea Serviciului SD de la Viena. Cert este că cei mai apropiați colaboratori ai lui Himmler l-au sfătuit pe șeful lor să intervină pe lângă Ribbentrop pentru a se da Românilor această satisfacție. După anumite informații chiar Goebbels ar fi intervenit pe lângă Ribbentrop, cerându-i să revină la vechea decizie.

Grație acestor acțiuni concentrice, venite din mai multe părți, Ribbentrop a fost nevoit să bată în retragere. Hencke a fost sacrificat și în locul lui a fost desemnat Subsecretarul de Stat Von Steengracht ca să ne invite la Berlin și să ne comunice aprobarea formării guvernului național român.

La sfârșitul lui Noiembrie, însoțit de Corneliu Georgescu, Generalul Chirnoagă și Lt. Col. Ciobanu, am descins la Berlin. Profesorul Gamillscheg ne-a condus la Steengracht, care ne-a primit extrem de cordial și ceremonios, în prezența unui alt demnitar, von Rintelen. Atmosferă caldă și afectuoasă. Ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Steengracht ne-a comunicat decizia Excelenței Sale, von Ribbentrop, de a se recunoaște oficial, în numele guvernului Reichului, formarea unui guvern național român de la Viena. S-a interesat de personalitățile ce ar face parte din acest guvern și a fost extrem de bucuros aflând numele lor. A făcut impresie intrarea Generalului Chirnoagă în guvern, a lui Vladimir Cristi și a lui Grigore Manoilescu, la Presă și Propagandă. Ne-a îndemnat să constituim cât mai repede acest guvern. I-am comunicat că ne-am gândit să alegem data de 10 Decembrie, care coincide cu sărbătoarea studențimii române.

 

5. ULTIMA TENTATIVĂ A LUI PAPANACE

Trebuie să-i recunoaștem lui Papanace o extremă dexteritate în a înnoda fel de fel de intrigi. Inepuizabil în a induce lumea noastră în eroare, din nefericire toată această risipă de inteligență și talent a cheltuit-o în sens negativ. Pe el îl interesa cum să mă elimine pe mine și nu cum să ajute nației în restriște. Noi la Viena făceam un efort desperat alături de o Germanie, pe punctul de a capitula, de a abate nenorocirea ce se cernea asupra țării. Pe Papanace îl interesa cum să împiedice formarea unui guvern național sub conducerea mea! Și, în acest scop, fecunda lui imaginație lansa pe piață fel de fel de formule care de care mai absurde. Până la urmă și-a găsit un aliat tot atât de pornit ca și el în Generalul Gheorghe. Și acesta ne păstra resentimente din perioada anilor 1943-1944, când, executând ordinele Mareșalului, stătea la pândă din cabinetul lui de ministru de la Berlin ca să mai descopere niscaiva legionari liberi ca să-i denunțe Gestapo-ului, pentru a fi înșfăcați și trimiși în lagăr.

Prin Hencke, omul lui de încredere la Ministerul de Externe German, Generalul Gheorghe a reușit să ne disloce din poziția eminentă ce-o ocupam până atunci în cabinetul lui Ribbentrop și în loc de un guvern național, ne-a căzut în cap cărămida unui Comitet Național. Am reacționat cu un memorandum, dar fără speranță de a schimba ceva din atitudinea Ministerului de Externe German. Printr-un concurs favorabil de împrejurări, a biruit adevărul și acel trio de opozanți Papanace-General Gheorghe-Hencke a fost eliminat din combinația politică a momentului. S-a limpezit orizontul de ultimele obstacole ce stăteau în calea formării unui guvern național.

Papanace nu mai avea altă ieșire decât să se resemneze după înfrângerea suferită. A câta oară? Pierduse bătălia de la Berlin din vara anului 1940, după victoria de la 6 Septembrie; pierduse bătălia din lagăr, după 23 August, prin chemarea mea la Marele Cartier al Führerului, și acuma pierdea și bătălia de la Viena, în încercarea lui disperată de a împiedica formarea unui guvern sub conducerea mea.

 

6. CONSTITUIREA GUVERNULUI NAȚIONAL ROMÂN

Prin audiența mea la Steengracht, la sfârșitul lunii Noiembrie, au căzut și ultimele obstacole în calea formării unui guvern național român, așa cum fusese prevăzut de la primele contacte ce le-am avut, după eliberarea mea din lagăr, cu forurile superioare germane în Prusia Orientală.

Am ales ziua de 10 Decembrie 1944 pentru proclamarea guvernului, deoarece era o dată istorică. Era ziua când a izbucnit mișcarea studențească, 10 Decembrie 1922, la toate Universitățile din țară. În fiecare an studențimea română sărbătorea această zi cu servicii religioase, cuvântări în fața tineretului universitar și cu manifestații de stradă.

Lista noului guvern era formată din următoarele personalități:

În dimineața de 10 Decembrie 1944, am convocat pe toți membrii noului guvern la Hotel Imperial, le-am citit decretul de numire și apoi s-a desfășurat ceremonia depunerii jurământului. Jurământul a fost luat de către Protopresbiterul Emilian Vasilovschi, capelanul Bisericii Ortodoxe Române din Viena.

Îndată după constituirea guvernului, la Palatul Lobkowitz s-a desfășurat serbarea tradițională de 10 Decembrie. Au asistat toți miniștri noului guvern, corpul ofițeresc superior al Armatei naționale și diplomații germani acreditați la Viena, în frunte cu Ambasadorul Altenburg. A luat mai întâi cuvântul Profesorul Ernst Gamillscheg, care a anunțat formarea guvernului național și a urat noului guvern să-și împlinească țelul de a vedea România din nou liberă și independentă.

S-a trecut apoi la desfășurarea programului serbării. A vorbit mai întâi Vasile Andrei, șeful studențimii legionare, care a evocat jertfele studențimii române de la 1922 și până astăzi. În continuare, corul refugiaților, sub conducerea maestrului Cubicec, a intonat Imnul legionar și cântece naționale românești. Asistența a fost adânc impresionată atât de frumusețea ariilor executate cât și de starea de spirit a participanților. Optimism și încredere în lupta finală a Germaniei.

Ministrul Altenburg mi-a exprimat la plecare satisfacția lui pentru desfășurarea programului și pentru moralul ridicat al Românilor refugiați. Era îmbujorat la față.

 

7. AMĂRĂCIUNEA MITROPOLITULUI VISARION

Mitropolitul Visarion Puiu a fost adânc mâhnit de întorsătura ce-au luat-o evenimentele. Aceasta, din cauza pledoariilor înflăcărate ale lui Viorel Trifa, agentul cel mai zelos al lui Papanace, care-l vizita aproape zilnic la Hotelul unde locuia, asigurându-l că pe linia Ministerului de Externe German se lucrează la formula unui guvern sub președinția Înalt Prea Sfinției Sale. Tratativele ar fi foarte înaintate, îl asigura Trifa, și se poate ajunge în curând la această dezlegare. Mitropolitul Visarion, "tentat de coroana de aur", cum spunea Borobaru, își dăduse consimțământul pentru a fi comunicat Externelor.

Dar Ribbentrop n-a reținut nici formula Mitropolitului și nici pe a mea, ci a recurs la subtilitatea unui Comitet Național de Eliberare a României. În urma contra-atacului meu, combinat cu alte intervenții, Ribbentrop a renunțat la soluția Comitet Național și a revenit la formula guvernului sub președinția mea.

Această schimbare a fost considerată de Mitropolitul Visarion Puiu ca o înfrângere proprie, deși el nu fusese niciodată propus în această funcțiune, ci a jucat doar rolul unui pion în jocul Papanace-Gheorghe, de subplantare a mea în fruntea guvernului.

Când s-a procedat la formarea guvernului, Mitropolitului Visarion i s-a rezervat postul de Ministru al Cultelor, deoarece corespundea situației lui de Înalt Ierarh al Bisericii Ortodoxe. Dar Mitropolitul a refuzat, invocând diferite motive, dar, în fond, mâhnit că n-a ajuns în fruntea guvernului, așa cum îl îndoctrinase Trifa.

Cu mare greutate, la insistența Ambasadorului Altenburg, Mitropolitul a acceptat să figureze în noul guvern ca șef spiritual al Episcopiei Ortodoxe Române din Europa de Vest.

Îndată după constituirea guvernului, Mitropolitul Visarion și-a exprimat dorința să se retragă de la Viena într-o localitate mai îndepărtate. Serviciul de protocol i-a satisfăcut dorința, indicându-i ca loc, de retragere localitatea Kitzbühel din Tirol. A fost încartiruit într-un hotel renumit, în condiții excelente, având tot ce îi trebuia.

Odată cu Mitropolitul a părăsit Viena și Viorel Trifa. Mitropolitul l-a numit Secretar al său. Viorel Trifa s-a bucurat de același tratament. Din toată agitația lui Papanace de a schimba configurația guvernului de la Viena, cel care a nimerit-o mai bine, alegându-se cu un avantaj substanțial, a fost Viorel Trifa. A trăit în condiții confortabile, până la sfârșitul războiului, în hotelul de la Kitzbühel, în timp ce, noi ceilalți, miniștri, care locuiam la Hotel Imperial, sufeream adesea de frig și de foame și trebuia să coborâm în bunkerul hotelului din cauza bombardamentelor.

 

8. UN ANUMIT SABOTAJ

La capătul acestei părți din lucrarea mea, închinată guvernului de la Viena, nu pot uita o chestiune care m-a neliniștit mult în această perioadă critică și anume un anumit sabotaj pe care l-am observat din partea cercurilor germane. Mișcarea și-a mobilizat toate forțele ei disponibile din Germania și din țară pentru a ajuta armata germană să stăvilească invazia sovietică cât mai departe de granițele ei. N-am putut salva România din cauza fulminantei penetrații a diviziilor rusești peste Carpați și a lipsei oricărei acoperiri militare germane în acest spațiu. Cei ce au proiectat lovitura de la 23 August au calculat cu schimbarea frontului și această lipsă de prevedere a înaltului comandament german. De la București până în nordul țării se întindea un gol militar imens. Atât Hitler cât și consilierii săi s-au lăsat înșelați de asigurările ce le primiseră din partea lui Antonescu și din partea personalului lor diplomatic de la București, în frunte cu Killinger, că România va rămâne credincioasă alianței cu Germania.

Lipsiți de teritoriu național, noi n-am putut face altceva la Viena decât să încercăm a înjgheba o armată națională din refugiați și prizonieri din lagăre, cu care să continuăm a lupta contra comunismului. În trei luni, am săvârșit această ispravă remarcabilă. Am format un guvern național, am organizat un aparat funcționăresc de susținere a acestui guvern și am pus pe picioare o armată națională. Am putea afirma că obiectivele ce ni le-am propus, în conformitate cu misiunea ce ne-a fost încredințată de Hitler, le-am împlinit în proporție covârșitoare.

Dar am constatat cu surprindere și amărăciune că în operațiile pe care le-am întreprins la Viena pentru a organiza rezistența contra inamicului ne-am izbit nu numai de dificultățile inerente acestei acțiuni, dar și de un anumit sabotaj din partea cercurilor germane care au făcut apel la concursul nostru.

Mai întâi am avut de suferit reversul cu formarea guvernului național. Un bun, așa zicând, admis chiar de la începutul conversațiilor mele cu înaltele foruri germane la Rastenburg, și anume îndreptățirea de a vorbi și acționa în numele unui guvern român, mi-a fost sustras mai târziu, în urma unor intrigi la Externe, indicându-mi calea unui Comitet Național. Situația s-a restabilit, dar s-a pierdut timp și energie, care puteau fi folosite în altă parte, până ce funcționarii de la Ministerul de Externe au priceput eroarea săvârșită.

O a doua arie de contact între guvernul român și autoritățile germane, în care colaborarea nu funcționa bine, era Wehrmacht-ul. La Kaisersteinbruch, Comandantul lagărului de prizonieri era un colonel german din Wehrmacht. Am înțeles de ce intervențiile noastre pentru a îmbunătăți hrana soldaților români prizonieri nu puteau fi satisfăcute, dar n-am înțeles că după ce grupe de sute de prizonieri români aderaseră la armata națională și au cerut să fie scoși din lagăr, pentru a fi încadrați la Döllersheim, au fost ținuți în continuare în aceleași condițiuni de mizerie.

Schimbarea statutului lor întârzia câteodată până la două săptămâni. În acest răstimp, mureau unii dintre ei, iar ceilalți, după această cură prelungită de foamete, slăbiseră în așa măsură încât nu puteau fi încadrați imediat, trebuindu-le un timp de recuperare. Am observat la toate convoaiele de prizonieri români destinate să plece la Döllersheim același procedeu de întârziere și înfometare.

Echipa noastră de propagandă de la Kaisersteinbruch nu mai contenea cu intervențiile pe la Kommandatura lagărului, cerând să fie puși în marș soldații care au aderat la armata națională. Eu însumi am intervenit până la cele mai înalte foruri, pentru a se grăbi formalitățile de eliberare ale prizonierilor. L-am solicitat pe Himmler să dea ordinele cuvenite la Kaisersteinbruch ca să scurteze perioada de detențiune a soldaților destinați să intre în armata națională. Pe de o parte armata națională avea nevoie de voluntari – erau multe barăci goale – pe de altă parte, la Kaisersteinbruch erau reținuți mii de prizonieri care așteptau să fie puși în libertate.

Explicația acestui sabotaj? Nu era ceva îndreptat propriu zis contra noastră? În cercurile armatei germane se întărise convingerea că războiul este pierdut, că o prelungire a lui nu servește la nimic altceva decât doar la pierderea de vieți omenești. Străinii din Germania, între care și noi Românii, cu participarea noastră, de ultima oră, la efortul de război al Germaniei, contribuiau la prelungirea inutilă a ostilităților și ca atare nu trebuiesc încurajați. Ofițerii din Wehrmacht respectau ordinele primite, dar în execuția lor nu se observa zelul lor de altădată. Se observa o anumită neglijență și încetineală.

Am fost surprins apoi că niciodată la Viena n-am dat ochi cu Gauleiter-ul Baldur von Schirach. Acesta venise la București, cu prilejul funeraliilor Căpitanului. Eu eram Vice-Președinte al Consiliului de Miniștri. Ne-am cunoscut și ne-am înțeles bine pe atunci. De astă dată n-am primit nici cel mai mic semn de recunoaștere de la el. Probabil că și Baldur von Schirach gândea în aceiași termeni. Războiul este pierdut și să nu ne complicăm existența, intrând în contact cu mișcări neagreate de biruitorii de mâine.

 

9. DEFECȚIUNEA PREOTULUI PALAGHIȚĂ

Papanace s-a ales totuși cu un câștig din toată această intrigă ce-a urzit-o la Viena pentru a împiedica formarea guvernului de la Viena sub conducerea mea. L-a determinat pe Preotul Palaghiță să se afilieze dizidenței și să participe la campania de denigrare a mea.

Ruptura nu s-a produs brusc, ci a trecut prin anumite etape. Am arătat mai înainte că, impresionat de suferințele Preotului Palaghiță sub teroarea antonesciană și de miraculoasa lui salvare din închisoarea Suceava, l-am primit la Viena cu brațele deschise, considerându-l ca un ajutor neprețuit. L-am însărcinat cu conducerea echipei de propagandă printre noii refugiați, și ca un semn de mare încredere, l-am cooptat în organismul central de conducere al Legiunii, format exclusiv din comandanți legionari, numiți pe timpul Căpitanului. El stătea alături de Corneliu Georgescu, Vasile Iasinschi, Dr. Iosif Dumitru, Dr. Ion Fleșeriu, Puiu Traian, și alți câțiva. În sânul acestui for restrâns se dezbăteau toate problemele care priveau organizarea Mișcării.

Colaborarea noastră a mers impecabil o anumită vreme. Comisia refugiaților, prezidată de Preotul Palaghiță, era toată ziua pe teren, abordând pe noii refugiați unde îi întâlnea, pe stradă, în hoteluri, în lagăre, pentru a le explica rosturile guvernului de la Viena. Pe tineri îi îndemna să se înroleze în armata națională. Își formase o echipă competentă, în care figura, între alții, și avocatul Stănicel.

Când au avut loc întâlnirile cu căpeteniile dizidente, Palaghiță m-a sfătuit să fac tot posibilul să ajung la un acord cu ei. L-am asigurat că asta este și dorința mea, că eu nu țin seama de ceea ce s-a întâmplat în lagăr, că acolo s-au petrecut fenomene explicabile prin suferințele și temerile îndurate, dar, în libertate, presupun, că oamenii gândesc altfel, călăuziți exclusiv de cauza națională.

Nu s-a putut ajunge la acest acord din cauza ieșirii brutale a lui Papanace, la ultima întâlnire. Eu nu i-am cerut să facă nici o mea culpa. Eu eram dispus la un compromis sau acomodare, fiind gata să-l primesc chiar în guvern și în toate funcțiunile noastre la Viena.

Aflând Preotul Palaghiță de această ruptură, cu toate explicațiile ce i le-am dat în cadrul Forului Comandanților Legionari, am simțit la el în acel moment o oarecare răceală. Era o nemulțumire abia reținută, ca și cum eu aș fi fost responsabil de această ruptură. Am aflat apoi, pe alte căi, că Palaghiță avea dese conciliabule cu Papanace și alte căpetenii dizidente. Nu m-a turburat nici această știre. Mă gândeam că Palaghiță ar putea exercita o anumită influență pacificatoare asupra lui Papanace, având în vedere poziția lui actuală în Mișcare.

De la un timp însă mi s-au comunicat știri mai grave. În colocviile ce le avea cu refugiații români nu mai susținea cauza guvernului de la Viena, ci pleda mai mult punctul de vedere al lui Papanace. Că eu nu am platformă în țară, că autoritatea mea, din cauza rupturii din Mișcare, este slăbită, că activitățile guvernului de la Viena nu corespund așteptărilor germane și că se pregătește o schimbare la conducerea guvernului. Evident că refugiații abordați de Preotul Palaghiță auzind aceste concluzii chiar din partea aceluia desemnat să-i câștige pentru cauza națională, au început să manifeste anumite rezerve. La un moment dat am aflat că încetaseră recrutările pentru armata națională din sectorul de propagandă încredințat Preotului Palaghiță.

Existau dovezi abundente că Preotul Palaghiță nu numai că nu-și îndeplinea misiunea ce i s-a încredințat din partea guvernului de la Viena, ci, dimpotrivă, trecuse de partea dizidenților și duce o campanie de discreditare a acțiunii noastre în fața noilor refugiați. Nu mai puteam tolera această situație, deoarece relațiile noastre cu refugiații erau primejduite să fie alterate tocmai de acela care avea misiunea să-i integreze în efortul general al guvernului. Palaghiță ducea o politică de duplicitate, nemeritată de mine. Un om cinstit mi-ar fi declarat că el și-a format alte opinii și se retrage din funcțiunea ce i-am încredințat-o.

Atunci l-am chemat pe Preotul Palaghiță la mine și l-am anunțat că nu sunt mulțumit de activitatea lui, care, așa cum se desfășoară, dăunează guvernului de la Viena și că sunt nevoit să-l desărcinez din fruntea Comisiei Refugiaților. Totodată i-am comunicat că nu mai are nici un sens să participe la reuniunea Comandanților legionari, da fiind faptul că înclină mai mult spre grupul dizident decât să ne rămână leal nouă.

Preotul Palaghiță a încercat să se apere. Dar faptele lui erau prea evidente. De atunci mi-a purtat o ură înverșunată, care nu s-a stins nici până la moartea lui. S-a răzbunat, publicând în exil o carte plină de infamii la adresa mea și a altor camarazi, bineînțeles cu material procurat de Papanace.

 

10. CAZUL VĂLIMĂREANU

Nu știu din ce moment și pentru care motiv a alunecat Petre Vălimăreanu pe linia dizidenților. Atât la Rostock cât și la Buchenwald a avut o atitudine corectă. Era bun prieten cu Ghiță Costea și când acesta a luat conducerea grupului legionar de la Rostock, după ce marea majoritate fusese internată la Buchenwald, Vălimăreanu a devenit șeful lui de garnizoană. Când ultimii legionari liberi de la Rostock au fost transportați la Buchenwald, grupul de sub conducerea lui Costea-Vălimăreanu a răsturnat toate prevederile dizidenților. Aceștia își imaginau că ultimii legionari de la Rostock, venind de la Buchenwald, se vor atașa in corpore minusculului lor grup, răsturnând proporția de până atunci și oferind autorităților germane o nouă bază de apreciere a situației din lagăr. Decepția lor a fost mare când grupul de la Rostock, cu neînsemnate excepții, s-a atașat masiv grupului mare, condus de Dr. Iosif Dumitru.

Cert este că, la Viena, Vălimăreanu nu mai era cel de altădată. N-am auzit despre el să fi luat contact cu Papanace sau cu alți reprezentanți ai grupei dizidente. Și totuși am avut dificultăți cu el, dar de altă natură.

Mi-a cerut să vorbească cu mine și când ne-am văzut la Hotel Imperial mi-a prezentat un memoriu în care se ocupa de înaintările în grad făcute de mine la Viena, criticându-le. Afirma că s-au făcut greșeli. Dădea și anumite nume și făcea comparație între înaintările primite de unii și de alți legionari. Acuma, lista înaintărilor a fost întocmită de noul secretar general Corneliu Georgescu, după indicațiile lui Iosif Dumitru, care cunoștea situația din lagăr și comportamentul fiecărui legionar. Criteriul înaintărilor a fost cum s-au comportat legionarii în lagăr. Se poate că în anumite cazuri să se fi judecat atitudinea unor legionari prea severi și, în consecință, și gradul ce-l primiseră să fie mai mic. Probabil că nu s-au luat în considerare suficient de mult și antecedentele celor propuși la înaintare și nu numai etapa din lagăr. Fără îndoială că s-au făcut greșeli de apreciere în anumite cazuri, la anumiți camarazi, și Vălimăreanu avea dreptate.

Eroarea lui Vălimăreanu era alta. El făcea din această chestiune de promovare internă a unor legionari problemă capitală a Mișcării. El susținea că s-au ignorat fundamentele ei morale și că aceste înaintări ignorează suferințele și luptele multor legionari.

I-am explicat că vor mai fi înaintări, dacă Dumnezeu ne va ține în viață, și atunci vom repara erorile săvârșite acum. Nici perioada Căpitanului n-a fost scutită de erori. Și pe timpul lui, la propunerea șefilor de județ și regiune, au fost înaintați în grad legionari care apoi s-au lepădat și de Căpitan și de Mișcare. Erorile sunt inerente firii omenești, căci nu putem pătrunde până în străfundul conștiinței noastre. Nu știm de câtă tărie sufletească este capabil fiecare individ. Putem avea oricând surprize.

Cu această explicație ne-am despărțit. Mare mi-a fost uimirea când peste vreo două săptămâni mă trezesc cu un alt memoriu de la Vălimăreanu, având ca temă același subiect: tulburarea provocată în Mișcare de gradele ce s-au acordat legionarilor, care nu corespund meritelor și vechimii lor. Din nou ne-am văzut dându-i aceleași explicații. Am adăugat că noi acum suntem angajați într-un efort gigantic ca să organizăm o nouă linie de rezistență spre România, încât chestiunea ridicată de el este adumbrită de sacrificiile cerute de lupta aceasta. Trebuie să ne concentrăm pe esențial. Problema înaintărilor nu o vom pierde din vedere, dar în acest moment, sunt depășit de evenimentele de pe front. Părea că a înțeles.

Dar n-a fost așa. Peste câtva timp revine cu un memoriu de aceeași factură. Era al treilea. Aceeași argumentație și aceleași reproșuri. Din nou am stăruit să lase aceste considerații pentru vremuri mai bune. Acum sunt prins într-un cumul de activități care nu-mi dau răgaz nici noaptea. L-am solicitat din nou să ne ajute în sectoarele de activitate ale guvernului de la Viena, unde vrea el. Erau atâtea de făcut în relațiile cu refugiații și cu organismele germane.

De atunci nu l-am mai văzut. Nu frecventa nici mediul dizident. Probabil că stătea liniștit într-un hotel sau o casă particulară. Ce l-a determinat să se izoleze? După toate probabilitățile, memoriile lui succesive din toamna anului 1944 nu aveau alt scop decât să câștige timp, justificându-și retragerea lui din orice activitate a guvernului de la Viena. Dar cu ce scop? Nu există decât o singură explicație. Petre Vălimăreanu nu mai credea în victoria Germaniei și nu era dispus să se expună la consecințele finalului. În cazul capitulării Germaniei, ce părea inevitabil, Vălimăreanu nu putea fi învinuit de autoritățile aliate de colaborare cu regimul național-socialist. În vreme ce pe ceilalți, în frunte cu Sima, cine știe ce soartă amară îi așteaptă. Odată trecută furtuna, el își va căuta o nouă orientare în cadrul lumii ce se va statornici după război.

 

 

IV. CREAREA ARMATEI NAȚIONALE

 

Nu era destul să avem un guvern național, în numele căruia să vorbim, să ne adresăm țării, pregătind-o de o ieșire contra Anticristului, care ne-a cotropit țara. Mai trebuia să dispunem și de un instrument de luptă, cu care să participăm la război alături de armata germană. Așa s-a ajuns, în înțelegere cu forurile superioare germane, la hotărârea de a se crea o armată națională română. Această armată va fi alcătuită din refugiații români în Germania și eventual din alte țări din Occident și din prizonieri români, căzuți pe front în captivitate și internați în lagăre. Armata națională a guvernului de la Viena se va constitui pe bază de voluntariat și nu ca în țară, unde sistemul de recrutare se baza pe ordine de chemare la unitățile respective.

 

1. CONSTITUIREA ARMATEI NAȚIONALE

Cel dintâi act de constituire al Armatei naționale a avut loc la Viena, într-un cadru exclusiv legionar. Pe ziua de 29 Septembrie 1944, am chemat la Hotel Imperial un grup de fruntași legionari, cărora le-am expus planul formării unei armate naționale, de acord cu autoritățile militare germane. În actuala conjunctură politică, cu țara invadată de bolșevici, nu avem altă alegere decât să ne facem datoria de ostași. Le-am comunicat că vor pleca spre un Centru de Instrucție și, după pregătirea necesară, vor fi trimiși într-o anumită zonă de operații militare.

După această convocare, a urmat a doua reuniune cu toate elementele care s-au anunțat voluntar să intre în armata națională. La această adunare, au participat peste o sută de Români, majoritatea legionari. Adunarea s-a ținut la Palatul Lobkowitz, în prezența Secretarului General, Corneliu Georgescu. Într-o scurtă alocuțiune, le-am explicat celor prezenți necesitatea ca atât pe plan național cât și din punct de vedere internațional să continuăm lupta contra comunismului.

Ion Boacă, în amintirile lui despre armata națională, a expus, într-o formă sugestivă și amănunțită, cum a luat naștere cea dintâi unitate a acestei armate, compusă precumpănitor din legionari și elevi-ofițeri și subofițeri, trimiși din țară la cursuri de specializare în Germania.

"La 1 Octombrie, scrie Boacă, oamenii din grupul de mai sus s-au prezentat la Arsenalul Armatei din Viena, unde li s-a făcut vizita medicală și formele de recrutare. Din acel moment au fost considerați ca soldați ai Armatei Naționale în embrion, care abia mai târziu, la 10 Decembrie, va lua ființă legală.

În dimineața zilei de 3 Octombrie 1944, la orele 3, am plecat cu toții cu trenul spre lagărul Grosskirschbaum, destinat de către autoritățile germane a fi Centrul de Adunare al Românilor din toată Germania, care vor forma viitoarele cadre ale Armatei Naționale. Grosskirschbaum, localitate aproape de Frankfurt/Oder, fusese, până la venirea noastră, un Centru de instrucție al armatei germane și acuma fusese afectat Românilor.

După o călătorie de două zile și două nopți, am ajuns la destinație. Aici am găsit foarte mulți elevi români ai școlilor de ofițeri și subofițeri, care veniseră în Germania la cursuri de specializare. Trebuie să fi fost câteva sute.

Pentru noi, legionarii, misiunea ce o primiserăm, de a ne înrola în cadrele unei viitoare armate naționale și a continua lupta contra comunismului în noile împrejurări, era un fapt normal, căci corespundea afirmării noastre ideologice. Nu tot așa de simplu și natural se prezentau lucrurile cu elevii ofițeri și subofițeri. Ei treceau printr-o stare sufletească grea. Actul de la 23 August îi pusese în mare încurcătură. Ei erau pe punctul de a se întoarce acasă, unde îi aștepta și tresa de sublocotentent și unde urmau să fie încadrați în unitățile respective. Noua situație îi dezorientase complet. Unde era locul lor și de care parte trebuiau să își facă datoria?

Ei nu simpatizau cu bolșevicii, dar atitudinea Regelui, cu neașteptata schimbare de front, le-a creat grave probleme de conștiință. Mai ales intervenea și împrejurarea că noua armată națională se constituise sub egida Mișcării. Generalul Chirnoagă și alte cadre ofițerești nu apăruseră încă alături de Comandant. Colaborarea strânsă și înțelegerea perfectă cu ofițerii români va avea loc mai târziu, după strămutarea grupului la Döllersheim.

La Grosskirschbaum ne aflam față în față grupul de „civiliști”, în mare parte legionari, și grupul mult mai mare al acestor elevi ofițeri și subofițeri. Misiunea noastră, pentru moment, nu era de a face instrucție, ci de a intra în contact cu acești militari și a le explica situația politică ieșită din evenimentele de la 23 August, cu invadarea teritoriului național de bolșevici, care va avea grave consecințe pentru existența Statului Român. Cu certitudinea în plus că bolșevicii (așa cum prevestise Căpitanul) nu vor respecta nici ordinea socială și nici independența Statului. Vom fi reduși la sclavie politică și socială. România, fructul atâtor sforțări și sacrificii, va dispare pentru a face loc unui pseudo-stat românesc, condus de uneltele Moscovei, o suferință de nedescris se va abate asupra poporului nostru.

Grupa de legionari, de sub conducerea lui Coman și Ilie Smultea, din care mai făceau parte și Nelu Păunescu, Lututovici, Nagacevschi și frații Rahmistriuc, a intrat imediat în acțiune. Aceștia, prin discuții și contacte personale, au reușit să schimbe destul de repede climatul inițial, determinând pe mulți elevi să participe la noua cruciadă națională contra cotropitorului din răsărit.

În lagărul de la Grosskirschbaum, cum am spus, nu se făcea instrucție. Noi am rămas în haine civile, așa cum venisem, în timp ce elevii școalelor speciale din Germania erau în haine militare. Din cauza deosebirii de 'straie' și mentalitate, contactul a fost oarecum dificil la început. Elevii au fost însă impresionați de faptul că la acești 'civili' domnea o ordine și o disciplină perfectă, că deși 'civili' se comportau ca militarii, că la masă și în alte ocazii, mergeau în coloană cântând. În felul acesta, procedând cu multă atenție, fără a brusca situația, fără a impune înrolarea obligatorie în noua armată națională, ci, din contră, făcând din adeziunea Românilor din Germania un act de voluntariat, în câteva zile atmosfera s-a dezghețat. Îndată au început discuțiile și schimburile de păreri pe un ton amical și entuziast".

(......)

"Șansele de victorie în război, alături de Germania, sunt minime, le mai spuneam eu, dar noi avem datoria ca un act de protest istoric, să continuăm lupta contra comuniștilor, care nu numai că au ocupat țara, dar îi vor schimba aspectul religios, național și social.

Le mai spuneam că primejdia unei stăpâniri comuniste a fost semnalată de Căpitan cu două decenii înainte și că Mișcarea Legionară, cu sacrificii enorme, a luptat fără șovăire pentru prevenirea ei. Din cauza aceasta a fost decapitată și prigonită până în ultimul moment, iar acuma, când clarviziunea lui Corneliu Codreanu a devenit o tristă realitate, e de datoria noastră să continuăm pe drumul trasat de el".

Până aici ține expunerea lui Boacă asupra începutului armatei naționale la Grosskirschbaum. A fost o experiență care a durat aproximativ o lună de zile, în care timp s-a realizat apropierea sufletească între legionari și elevii-ofițeri aduși de la școlile din Germania. Cum scrie și Ion Boacă, aici nu s-a făcut instrucție, ci doar întrepătrunderea morală și politică între cele două grupe de Români, pe care i-a prins actul de la 23 August în Germania. Colaborarea strânsă cu ofițerii români nu va avea loc decât mai târziu, după strămutarea întregului grup de la Grosskirschbaum la Döllersheim.

 

2. O VIZITĂ LA GROSSKIRSCHBAUM

Pe la 20 Octombrie 1944, am vizitat, însoțit de Traian Borobaru, lagărul de la Grosskirschbaum. Am adunat pe toți cei concentrați în acest lagăr, legionari și elevi ofițeri, într-o sală mare, pusă la dispoziție de Comandantul german al lagărului. Comandantul lagărului era un ofițer SS, care însă nu dispunea de autoritate militară asupra grupului românesc. Misiunea lui se restrângea la menținerea ordinii interne din lagăr. Mai exista în acest lagăr personalul administrativ și cei ce se ocupau de hrana trupei. Trupele germane plecaseră de aici, fiind evacuate înainte de venirea Românilor.

În cuvântarea mea am insistat asupra necesității de a se crea o armată națională, care să continue lupta alături de Germania. Pe vremea aceea deja știrile ce veneau din România erau din ce în ce mai neliniștitoare. Trupele sovietice se comportau cu sălbăticia lor caracteristică, îngrozind populația. Aceste știri deprimante ajunseseră și la urechile elevilor-ofițeri, determinându-i să se atașeze nouă în număr tot mai mare. Adresându-mă lor, le-am vorbit de rolul lor precumpănitor în formarea armatei naționale și i-am rugat să-i înțeleagă pe legionari, care provin dintr-un alt mediu. De asemenea, i-am avizat pe toți că ar putea să se ivească și alte categorii de voluntari, provenind dintre proaspeții refugiați în Germania. Și aceștia trebuie tratați cu multă atenție și bunăvoință, până ce se vor obișnui cu noile împrejurări, diferite de cele ce le-au lăsat în țară.

Delegatul meu de până atunci la Grosskirschbaum, Coman, și-a exprimat dorința să fie schimbat din funcțiunea ce-o avea până atunci, și atunci am numit în locul lui pe Ilie Smultea ca șef al grupului legionar de aici, bucurându-se de o mai mare autoritate.

Am vorbit apoi în cerc restrâns exclusiv cu legionari, avizându-i să țină seamă de acest numeros grup de elevi-ofițeri, care vin dintr-o altă lume. Să se comporte cu ei în așa fel încât să se simtă bine în mijlocul nostru. Le-am recomandat să procedeze cu mult tact în relațiile cu ei și să răspundă cuviincios și cu multă răbdare la toate întrebările și obiecțiunile lor.

M-am interesat apoi de condițiile de cazare și alimentare ale grupului românesc concentrat aici. Mi-au comunicat toți că rația alimentară este suficientă și că sunt tratați de Comandantul lagărului ca niște camarazi de-ai lor.

 

3. ETAPA DÖLLERSHEIM

Centrul de formare al armatei naționale se strămută, la sfârșitul lunii Octombrie, de la Kirschbaum la Döllersheim, o localitate în Austria, la 90 km. Nord vest de Viena.

Această schimbare a fost hotărâtă de autoritățile germane, pentru că începând perioada de organizare și instrucție a armatei naționale, unitatea militară în curs de formație să fie mai aproape de sediul guvernului de la Viena și a lagărelor de prizonieri români, concentrate în cea mai mare parte tot în jurul acestui oraș. Abia cu strămutarea la Döllersheim începe instrucția propriu-zisă a trupei, căci, cum am precizat, la Grosskirschbaum nu s-a făcut altceva decât o primă selecție de personal militar, prin cunoașterea reciprocă și întrepătrunderea psihologică între elementul legionar și tinerii de la școlile de ofițeri și subofițeri din Germania. O mare parte dintre acești tineri au acceptat să intre în armata națională. Alții, puțini la număr de altfel, au preferat să rămână pe poziția lui 23 August și au fost trimiși în lagăr.

La Döllersheim s-a săvârșit unitatea sufletească între toți românii care au aderat la armata națională, mai ales după ce Generalul Chirnoagă și-a însușit din proprie inițiativă proiectul constituirii unei divizii românești, care să continue lupta alături de Germani contra comunismului.

Cadrul ofițeresc de la Döllersheim era extrem de amestecat. Nu era format numai din români, ci și din ofițeri germani. Aceștia dețineau posturile de comandă ale regimentelor. Dar s-a mai produs o interferență. Ofițerii germani, atașați unității românești, proveneau din două surse: erau ofițeri germani recrutați dintre sașii și șvabii din România. Așa de pildă, Comandantul de la Döllersheim, Colonelul Ludwig, era originar din Ardeal, eminent militar, dar lipsit de tact în relațiile cu ofițerii români. A trebuit să treacă câtăva vreme până ce s-a ajuns la o conviețuire armonică între gradele superioare ale unității. Mai trebuie adăugat că și printre legionarii voluntari erau mulți cu trese de sublocotenent. Cum era și firesc, acestora li s-au dat comenzi importante în cadrul primului regiment în curs de formație. Adeseori, legionarii au ajuns sub comanda ofițerilor tineri care s-au atașat armatei naționale și, invers, unii dintre elevii-ofițeri au trecut sub comanda unor legionari care aveau grade mai înalte. S-au produs oarecare neînțelegeri și chiar conflicte la început, care numai cu timpul au putut fi aplanate, prin efortul comandanților de batalioane, care erau doi români, Opriș și Dreve.

La Döllersheim, nucleul armatei române, constituit la Grosskirschbaum, a cunoscut o mare afluență de voluntari, proveniți în cea mai mare parte din prizonierii din lagărele germane. La aceștia s-au adăugat și un număr însemnat de tineri refugiați români care au aderat la guvernul național și s-au înrolat în armată.

 

4. REGIMENTUL 1 DEPUNE JURĂMÂNTUL

La câteva zile după constituirea guvernului național român, primul regiment organizat la Döllersheim a depus jurământul de credință. Jurământul a fost depus către Führerul Adolf Hitler, în calitate de șef suprem al armatelor germane și aliate care luptau contra comunismului, și către Horia Sima, în calitate de șef al guvernului național român de la Viena.

Preotul Cojocaru, duhovnicul regimentului, a celebrat slujba religioasă, după care s-a rostit de ostași formula jurământului. Generalul Platon Chirnoagă, în calitate de Ministru al Armatei, vorbește ostașilor, cerându-le să continue lupta armatei românești contra Sovietelor, alături de armata germană.

Comandantul Regimentului 1 a fost numit Maiorul Wehnert. Comandanții de batalioane erau ofițeri români, Căpitanii Opriș și Dreve, care s-au atașat guvernul de la Viena. Cadrele companiilor erau formate în mare parte din ofițeri și subofițeri proveniți de la școlile speciale din Germania. Legionarii s-au împrăștiat în toate companiile, unii cu grade, iar alții fără, pentru a fi mai aproape de soldați, explicându-le misiunea noii armate și ajutându-i la adaptarea lor instrucției din Germania și cunoașterii armelor speciale. După câteva săptămâni, grație influenței legionarilor, s-a făcut sudura sufletească între diversele elemente ale armatei naționale, provenind dintre legionari, refugiați, prizonieri și tineri ofițeri, ieșiți de la școlile speciale din Germania. S-a realizat o armată, greu de prevăzut la început, omogenă sufletește și cu moralul ridicat.

 

5. EVOLUȚIA ARMATEI NAȚIONALE

După proclamarea guvernului român de la Viena și după ce Generalul Chirnoagă, în calitate de Ministru de Război, a luat comanda trupelor românești cantonate la Döllersheim, efectivele armatei naționale au crescut într-un ritm vertiginos. De la câteva sute de elemente, vărsate de la Kirschbaum, provenite precumpănitor din legionari și elevi ai școlilor militare, s-a ajuns la aproape opt mii în decursul lunii Decembrie. A fost o influență considerabilă de voluntari, veniți precumpănitor din lagărele de prizonieri din jurul Vienei. Dar n-au lipsit voluntari nici dintre proaspeții refugiați din România. Am avut bucuria să salut la Viena un grup de legionari din Italia, între care prietenul Caraiani, pe care l-am cunoscut în fuga mea în Italia, și pe Crivăț, o distinsă figură de legionar și intelectual care m-a ajutat apoi mult în cursul peregrinării mele prin această țară, după sfârșitul războiului.

Așa cum s-a convenit de la început, dat fiind că unitatea noastră trebuia să opereze în cadrul armatei germane, șef suprem al trupelor de la Döllersheim a fost numit Colonelul Ludwig, un compatriot de-al nostru originar din Ardeal. Colonelul Ludwig condusese până atunci o divizie de voluntari albanezi anticomuniști, care a luptat cu o vitejie neîntrecută contra partizanilor lui Tito și a altor șefi locali comuniști. După catastrofa germană din Balcani, în urma actului de la 23 August, Colonelul Ludwig a rămas disponibil și atunci Himmler i-a încredințat conducerea armatei de voluntari români. Colonelul Ludwig vorbea o românească perfectă, ceea ce i-a înlesnit contactul cu ofițerii și soldații români.

În ordine ierarhică, după Colonelul Ludwig venea Maiorul Wehnert, care comanda primul regiment al proiectatei divizii românești În acest scurt interval, Colonelul Ludwig a început organizarea celui de-al doilea regiment de voluntari români, dispunând atât de cadrele necesare de ofițeri și subofițeri cât și de suficiente efective. Regimentul 2 s-a completat și instruit în cursul lunilor următoare, Ianuarie și Februarie 1945.

Revenind la primul regiment, trebuie adăugat că Statul Major al regimentului, de sub comanda Maiorului Wehnert, era format din ofițeri germani calificați, între care unii erau Sași originari din Ardeal, fapt care înlesnea contactul cu ofițerii și soldații români.

Șeful Armatei Naționale era Generalul Chirnoagă, Ministru de Război în Guvernul de la Viena. Statul lui Major era compus din următorii ofițeri superiori:

La formarea Regimentului 2, n-a fost numit momentan în fruntea lui un ofițer superior german. Răspunderea organizării și instrucției acestui regiment a căzut atunci asupra a doi militari de elită, Maiorul Bumbăcescu și Căpitanul de cavalerie Ion V. Emilian, cunoscutul luptător naționalist, încă din vremea mișcării studențești. Amândoi au căzut prizonieri în luptele de pe Tisa și aflând de formarea unei divizii românești de la Döllersheim, au cerut să fie scoși din lagăr și s-au înrolat în armata națională. Sub comanda lor, regimentul 2 a atins repede gradul de pregătire al regimentului 1, încât putea fi oricând trimis pe front.

 

6. SOARTA PRIZONIERILOR ROMÂNI DIN GERMANIA

Ca urmare a întoarcerii frontului după 23 August și a luptelor dintre armata română și armata germană în retragere, au căzut o mulțime de prizonieri români în mâinile Nemților. În sectorul de nord al frontului, la Szolnok pe Tisa, aproape întreaga divizie a Generalului Chirnoagă a intrat în prizonierat. Acești prizonieri au fost mai întâi puși în marș spre lacul Balaton, unde au fost încartiruiți în niște barăci. De aici, tot pe picioare, au fost trimiși în Austria și internați în lagărul de la Kaisersteinbruck. Generalul Chirnoagă a vizitat acest lagăr și iată cum a descris ce a văzut acolo:

"Nu departe de Viena era lagărul de prizonieri Kaisersteinbruch, unde se găseau câteva mii de soldați români. Cea mai mare parte dintre ei erau încă îmbrăcați în uniformă de vară, fără pături și fără încălțăminte. În urma marșurilor lungi executate din România prin Ungaria, până în Austria, încălțămintea trupelor se rupsese complet și încă nu primiseră alta când au fost făcuți prizonieri. Pe lângă această lipsă de îmbrăcăminte, se adaugă lipsa de căldură în mijlocul iernii din anul 1944-1945 și o mâncare extrem de săracă. Mortalitatea în rândurile acestor soldați ajunsese la un grad îngrijorător. Intervenția guvernului național român, pe lângă autoritățile competente germane, pentru o ameliorare a situației prizonierilor români, a rămas fără rezultat. Lipsa alimentară, de care suferea întregul popor german, se răsfrângea în chip cu totul grav asupra alimentației prizonierilor, socotiți guri inutile. Prizonierii englezi, francezi, americani, primeau prin crucea roșie internațională pachete bine asortate, care le ușurau mult viața. Prizonierii români nu primeau nimic. Din această stare de nedescris au fost salvați numai aceia care au venit în armata națională, în număr de câteva mii."

(Istoria politică și militară a războiului României contra Rusiei Sovietice, p. 297).

Am fost și eu de mai multe ori în lagărul de prizonieri de la Kaisersteinbruch. Am fost cutremurat de condițiile de viață în care erau ținuți prizonierii români. Am intervenit de mai multe ori la comandamentul lagărului să le acorde minimum de existență. Dar nu depindea de conducerea lagărului să li se îmbunătățească nivelul de viață, ci de ordinele ce le primiseră. Prizonierii români au fost asimilați tratamentului aplicat prizonierilor ruși.

Din punct de vedere german, era explicabilă atitudinea lor. Românii au luptat cot la cot cu soldații germani patru ani de zile și și-au vărsat sângele împreună de la Prut până în Caucaz. Și acum Românii au întors armele contra noastră și ne omoară soldații noștri, luptând alături de inamicul nostru. Ce considerație putem avea față de ei și cum vreți să-i tratăm?

Situația era chinuitoare și argumentele lor puternice. Singura posibilitate de salvare a acestor mii de prizonieri români, amenințați să moară de foame și de boli, era să intre în armata națională. Intrând în armata noastră, în curs de formație, pe de o parte ei răscumpărau eroarea conducătorilor politici care i-au împins să ridice armele contra propriului lor aliat, iar, pe de altă parte, scăpau de spectrul foametei, primind o hrană, dacă nu îndestulătoare, cel puțin suficientă ca să supraviețuiască. Aceștia au fost 'salvați', cum spune și Generalul Chirnoagă.

 

7. ECHIPA LEGIONARĂ DE LA KAISERSTEINBRUCH

Nici vizitele mele repetate și nici ale Generalului Chirnoagă la Kaisersteinbruch n-ar fi dus la rezultate mulțumitoare, fără de propaganda desfășurată de o echipă de legionari în mijlocul prizonierilor români.

Între prizonierii români din acest lagăr domnea o stare de confuzie indescriptibilă. Abia ajunși pe front și au fost capturați, aproape în totalitatea lor, soldații unei divizii. Adeziunea lor la armata națională era combătută cu înverșunare de un grup numeros de subofițeri, care au ajuns în prizonierat odată cu ei. Ofițerii au fost separați încă de pe drum și trimiși în alt lagăr. Acești plutonieri, care n-aveau alt orizont politic decât al cazărmii lor, îi avertizau pe soldați că dacă intră în noua armată, vor avea de suferit represalii la întoarcerea în țară și dacă nu ei, familiile lor. Speriați de această perspectivă, masa soldaților stătea în rezervă, neștiind ce drum să apuce. Trăiau în condiții de viață crâncene și zilnic erau duși câțiva dintre ei la groapă. Și atunci se zbăteau între temerea că vor fi trași la răspundere, la sfârșitul războiului pentru trădare, și mizeria în care trăiau. Viața li se scurgea picătură cu picătură din vine, fiind amenințați să dispară.

La scurt interval după strămutarea grupului de soldați de la Kirschbaum la Döllersheim au apărut primele contingente de prizonieri români de la Kaisersteinbruch în noul cantonament militar. Încă de timpuriu, de la apariția primelor grupe de prizonieri români la Kaisersteinbruch, pe la jumătatea lunii Octombrie, am numit o comisie de propagandă și recrutare, pentru acest lagăr. Rolul acestei Comisii era să păstreze permanent contactul cu prizonierii din acest lagăr, lămurindu-i asupra țelurilor noastre. Evident, rolul acestei Comisii a crescut considerabil după sosirea masei de prizonieri români capturați pe Tisa, care au devenit factorul principal de recrutare de voluntari pentru armata națională.

Această Comisie a fost formată din legionari de prima linie, cunoscuți prin inteligența, tactul și darul lor oratoric. Comisia s-a constituit sub conducerea avocatului Vasile Mailat, ofițer al armatei române cu gradul de locotenent. O altă figură remarcabilă a Comisiei a fost scriitorul Vasile Posteucă, el însuși sublocotenent în rezervă. Mai făceau parte din Comisie scriitorul Toader Ioraș, renumit pentru darul lui de povestitor, putând să tălmăcească soldaților 'pre limba lor' sensul acțiunii noastre. Un alt virtuos al cuvântului, Eugen Teodorescu, șef al Regiunii Constanța, intrase de asemenea în sânul acestei Comisii. Am ales dintre legionarii de la Viena pe cei mai îndemânateci să convingă prin verbul lor înflăcărat pe soldații-prizonieri, determinându-i să accepte înrolarea lor în armata națională.

Succesul guvernului de la Viena între prizonierii români de la Kaisersteinbruch se datorează în proporție covârșitoare acestei echipe. Acești patru camarazi au stat zi de zi în mijlocul soldaților prizonieri, fără nici o întrerupere, de la începutul până la sfârșitul campaniei, când s-au apropiat Rușii de Viena. Cea mai mare parte a prizonierilor au putut fi convinși să se înroleze în armata națională, constituind contingentul cel mai important al diviziei în formație.

Un număr extrem de redus, circa 600, au ascultat de acești plutonieri nărăvași și au rămas în lagăr. Aceștia, împreună cu rău sfătuitorii lor, au pierit toți de foamete și boli. În special au fost decimați de tifosul exantematic ce-a izbucnit în mijlocul lor.

8. ȘCOLILE SPECIALE

Armata națională funcționa după regulile oricărei armate din lume. Era sub comanda Ministrului de Război din guvernul de la Viena, Generalul Platon Chirnoagă. Acesta își organizase un Stat-Major din ofițeri superiori, care acceptaseră, odată cu el, să continue lupta contra comunismului. Cum însă atât guvernul național cât și armata națională s-au constituit pe teritoriul german, ni s-au impus anumite obligații din partea guvernului Reichului, care decurgeau din situația noastră specială. Comandantul Diviziei de la Döllersheim era un ofițer german, numit direct de la cartierul Führerului, Colonelul Ludwig. Șeful primului regiment era Maiorul Wehnert, care-și întocmise un Stat Major al regimentului, format din ofițeri germani, provenit din Wehrmacht și SS, între care unii erau originari din Ardeal. Mai jos însă, de la Batalion la Companii, toate posturile erau ocupate de ofițeri români. La regimentul 2 nu se fixase încă ordinea definitivă de bătaie. Ofițerii care se ocupau de instrucția trupei erau exclusiv români.

Participarea românească la constituirea armatei naționale nu s-a limitat la unitatea de la Döllersheim. Mai existau anumite nuclee, răspândite pe la școli speciale. Aceste efective, formate din ofițeri și soldați erau destinate unor misiuni speciale, în spatele frontului inamic. Aceste școli speciale erau răspândite în jurul Vienei și fiecare se afla sub o comandă autonomă.

Cea dintâi școală specială s-a înființat la Breithenfurt, o localitate lângă Viena. Aparținea organizației Abwehr și se afla sub comanda Locotenentului Pfeiffer, denumit Piff. În această școală au fost pregătite opt echipe care au fost parașutate în țară, în Decembrie 1944.

Al doilea centru de pregătire a trupelor speciale a fost la Korneuburg, nu departe de Viena. Aici se instruiau în lupta de guerrilă un grup de aproximativ 70 legionari. Acest grup nu era nou recrutat, ci venise de la Friedenthal-Oranienburg, unde fusese supus unui antrenament de circa o lună de zile. Cum misiunea pentru care fusese selectat acestui corp căzuse, s-a decis transferarea lui la Korneuburg, unde să continue instrucția în cadrul altor obiective. Acest grup aparținea organizației Skorzeny. Era comandant de Locotenentul Müller, având ca ajutor pe Virgil Popa.

Cel mai numeros grup de intervenție era cantonat la Stockerau, nu departe de Korneuburg. Aici exista o formație mai mare, denumită Jagdkommando Skorzeny Sud-Ost, aflată sub conducerea Maiorului Benesch. Din această unitate făcea parte și un detașament românesc sub comanda Maiorului Tobă. Acest grup era format nu numai din legionari, ci și din alți voluntari români, proveniți dintre elevi-ofițeri sau soldați răzleți. Pregătirea acestui grup se concentra spre un obiectiv militar de mare amploare. Se pregătea o ofensivă a trupelor germane în Ungaria și misiunea lui era să taie liniile de comuncație în spatele frontului inamic.

 

9. OFIȚERI ROMÂNI LA SECȚIUNEA IC

Pe front, la marile comandamente militare, era o secțiune denumită IC, a cărui misiune era să culeagă informații din tabăra inamicului, cu scopul de a descoperi dispozitivul de luptă al acestuia, forțele de care dispune și planurile lui de moment. În fruntea Secțiunii IC pentru întreg frontul din răsărit se afla Generalul Gehlen, recunoscut și de Hitler ca un om integru și neîntrecut în acest domeniu.

Ni s-a cerut și nouă, în cadrul colaborării militare cu trupele germane, să repartizăm câțiva ofițeri în zonele de luptă care să servească în această secțiune. Noi declaraserăm de la început să nu vom lupta contra propriilor noștri frați. Dar forurile superioare de la IC ceruseră, ca o excepție, să acceptăm ca ofițerii detașați la această secțiune să fie întrebuințați pe front în fața trupelor române. Mi-am dat consimțământul, reflectând că ofițerii detașați în fața trupelor române nu erau destinați să îndeplinească misiuni belice, ci exclusiv informative: să culeagă informații de la prizonierii români și să-i determine să treacă de partea armatei naționale.

Înainte de a sosi ofițerii noștri în zona frontului, se găsea în Slovacia un detașament românesc, numit Vulturii, care colabora cu Germanii. Ei trecuseră de partea acestora în momentul rupturii de la 23 August și acuma operau în cadrul Secțiunii IC în fața trupelor românești. Detașamentul acesta era format din trei ofițeri și 10 subofițeri. Șeful lui era Maiorul Balotescu, ajutat de Căpitanul Andrei Nicola și de Sublocotenentul Dumitrescu.

Din partea guvernului de la Viena, au fost detașați în cadrul acestei secțiuni locotenenții Viorel Boborodea și Ilie Rotea. Ei locuiau la Bratislava, de unde făceau dese incursiuni în zona frontului. Cu aceeași misiune a fost trimis să opereze în Slovacia și Căpitanul Beldie, cunoscut în exil sub numele lui de scriitor: Ștefănescu-Govora. El s-a stabilit în satul Gorodno, unde se afla mai dinainte detașamentul Maiorului Balotescu. Căpitanul Ștefănescu Govora avea o poziție autonomă. Nu făcea parte din acest detașament, ci stătea la ordinele Căpitanului Reinhard, șeful IC-ului din Budapesta. De altminteri, Govora nu a stat mult nici la Gorodno, fiind solicitat de Căpitanul Reinhard pentru alte misiuni.

Căpitanul Ștefănescu-Govora (Beldie) a desfășurat o activitate intensă în zona frontului românesc. Mergea pe motocicletă, din lagăr în lagăr, unde se găseau prizonieri români. Lagărele erau sub paza Ungurilor. Căuta pe deoparte să obțină de la Unguri o îmbunătățire a soartei lor, iar, pe de altă parte, să convingă pe soldați să se alăture armatei naționale, plecând la Viena.

De la Gorodno a fost mutat la scurt interval, în satul Chtelnika, tot în Slovacia. Aici a rămas, îndeplinind aceleași misiuni, până la sfârșitul ostilităților. Apropiindu-se de Ruși, Nemții și-au făcut bagajele și s-au pregătit să evacueze localitatea. În ultima clipă, când Govora era pe punctul să fie încercuit, a putut scăpa într-un camion.

Pe Rotea nu l-a cunoscut. În schimb l-a întâlnit pe Boborodea într-un sat din Slovacia, Boborodea i-a propus lui Ștefănescu Govora să-l însoțească în țară, deoarece "acesta este cel mai bun lucru ce ne-a rămas". Govora a respins propunerea și s-au despărțit. "Boborodea, remarcă cu amărăciune Căpitanul, nu cunoștea suficient de bine pericolul bolșevic și de aceea a trebuit să facă 20 de ani de închisoare."

 

V. APOTEOZA

 

Punând acest titlu pretențios în fruntea părții ce urmează, nu vrem să exaltăm isprăvile guvernului de la Viena în perioada cuprinsă între constituirea lui oficială, 10 Decembrie 1944, și dispariția lui, odată cu capitularea Germaniei, 8 Mai 1945. Ne referim la un alt aspect al guvernării noastre. Și anume la faptul că, în fapt, colaborarea noastră cu Reichul în această perioadă germană s-a realizat într-o formă plenară. Toate opreliștile au căzut și intrigile celor de rea credință n-au mai avut audiență în locurile unde se hotăra atitudinea guvernului german față de noi. Abia de la această dată am avut calea liberă pentru desfășurarea potențialului nostru de luptă. Abia de la 10 Decembrie frățietatea de arme între Germani și Românii refugiați a fost definitiv pecetluită. Am fost considerați ca făcând parte integrantă din dispozitivul lor de război. Am fost alături de Germania până în ultima zi a giganticei bătălii pentru libertatea popoarelor și a civilizației europene contra invaziei din răsărit.

Germanii au dat un examen uriaș în această bătălie, iar noi, prin armata națională, ne-am încadrat în același front cu viteazul popor german, într-un ultim efort pentru salvarea Europei de bolșevism. Onoarea e cu atât mai mare pentru noi cu cât perspectivele de victorie erau disparente, în această întreprindere de ultimă oră alături de Germani. A lupta fără speranțe, fără a distinge nici o geană de lumină la orizont. Așa s-au comportat ultimii germani care l-au urmat pe Hitler și așa am făcut și noi, Românii, rezistând în tranșee până în ceasul amar al înfrângerii.

Paginile ce urmează relatează tocmai această perioadă de compenetrație totală între efortul nostru de război, modest prin natura împrejurărilor în care am fost siliți să luptăm, rupți de țară, și ultimul act al epopeii germane de stăvilire a invaziei bolșevice. Deveniserăm aliați ai poporului german, în locul acelora care au întors armele contra lui, prin actul de la 23 August.

 

1. SĂRBĂTOAREA CRĂCIUNULUI

Mi-a rămas în minte, ca o amintire neștearsă, Crăciunul Anului 1944. L-am întâmpinat cu bucurie și încredere. Situația noastră se consolidase. Se formase guvernul și mii de prizonieri intrau pe poarta lagărului Döllersheim, scăpând de la moarte, iar pe noi întârindu-ne cu contingentul lor, ca să închegăm proiectata divizie. Regimentul 1 era aproape încheiat și al doilea era în formație.

Această stare sufletească era generală. Membrii guvernului, corpul ofițeresc și tinerii soldați, abia scăpați din infernul de la Kaisersteinbruch, formau o unitate de gândire și simțire, în jurul vigurosului nucleu legionar. În țară fuseseră parașutate mai multe echipe și altele așteptau să-și ia zborul spre linia munților.

Pentru sărbătoarea de Crăciun, unitatea de la Döllersheim a făcut pregătiri speciale. Comandamentul german primise dispoziții de la forurile superioare ca să pregătească, în măsura posibilităților, sărbătorirea acestei zile cu fastul cuvenit. Rația soldaților a fost mărită, iar corpului ofițeresc i s-a oferit chiar un pahar cu vin.

După Serviciul Divin, săvârșit de duhovnicul regimentului, preotul Cojocaru, întreaga asistență, soldați și ofițeri, s-au adunat într-o sală mai mare, unde a avut loc serbarea ostășească. S-a jucat mai întâi piesa Irozii de către un grup de tineri, care au apărut pe scenă în costumele acelei epoci îndepărtate. A urmat apoi corul ostașilor, condus de studentul Nagacevschi. S-au cântat colinde din toate ținuturile românești. Serbarea s-a încheiat cu imnuri naționale, cântate de întreaga asistență, cu multă însuflețire. La urmă, Generalul Chirnoagă, în calitate de șef al armatei, a vorbit ostașilor, îndemnându-i să-și facă datoria, așa cum au luptat în Rusia, pentru recucerirea pământului strămoșesc, invadat de hoardele din răsărit.

Întreaga asistență s-a îndreptat apoi spre o altă sală, unde li s-a servit masa. Membrii guvernului, împreună cu Colonelul Ludwig, cu ofițerii superiori germani și români, au fost invitați la o masă aparte. Discuția a fost foarte animată. Tocmai începuse ofensiva germană în Ardennes, cu rezultate promițătoare. Moralul tuturor, trupă și ofițeri era foarte ridicat. Am trăit un moment de comuniune spirituală a tuturor Românilor concentrați la Döllersheim, iluminat de speranța unei schimbări iminente și pe frontul din Ungaria.

 

    1. LA BADEN AM WIEN.

SOSIREA PROFESORULUI SÂNGIORGIU

După serbarea ostășească de la Döllersheim, am avut bucuria să petrec zilele de Crăciun la Baden am Wien, o localitate balneară aproape de Viena.

Am fost invitat la acest complex balnear de către Serviciul Protocolului de la Ministerul de Externe, atașat pe lângă cele două guverne, bulgar și român, încartiruite la Hotel Imperial. Am trăit, împreună cu soția mea și Grigore Manoilescu, câteva zile de odihnă, în condiții excepționale. Am avut o cameră caldă și o masă îndestulătoare, uitând de Imperial, unde sufeream de foame și frig. Am uitat și de oboselile a patru luni de alergături intense, pentru a organiza activitățile guvernului de la Viena. Frontul se apropia de granița Austriei, noi aici eram privilegiați, nesimțind decât efectele unei odihne plăcute, ca și cum am fi venit în vilegiatură.

Dar cum o bucurie nu vine niciodată singură, ca și necazurile de altminteri, am avut mulțumirea să salut la Baden am Wien pe Profesorul Ion Sângiorgiu, care trecuse linia frontului și se predase armatei germane. Era îmbrăcat în uniformă de locotenent român. Cum a ajuns la Viena, a întrebat de mine și a fost îndreptat să mă caute de către Profesorul Gamillscheg la Baden am Wien.

Eu nu-l cunoscusem până atunci. Ba, mai mult, aveam oarecare rezerve față de persoana lui din cauza strânselor lui legături cu Palatul. Nu ne era un adversar propriu-zis, atacându-ne permanent, dar, într-o anumită împrejurare, după întoarcerea echipei legionare din Spania, și-a îngăduit să afirme că legionarii care au luptat în această țară nu mai pot fi cetățeni români, pentru că au servit într-o armată străină. Evident, declarația lui Sângiorgiu a fost interpretată de Căpitan și de toți legionarii ca fiind sugerată de camarila Palatului. Răspunsul n-a întârziat să vină chiar din partea Căpitanului, condamnând gestul lui, mai ales că lovea și în onoarea lui Ion Moța și Vasile Marin, căzuți pe acest front. Din acest moment, după câte știu eu, nu s-a mai produs nici o ieșire din partea Profesorului Sângiorgiu contra Legiunii.

Deci, cu aceste sentimente amestecate, l-am primit la Baden am Wien. Pe măsură ce conversația cu Profesorul Sângiorgiu se prelungea, mi-am dat seama că nu ne purta nici un sentiment ostil. Dimpotrivă, ultimele lui experiențe cu partidele și cu oamenii care au organizat lovitura de la 23 August l-au determinat să-și corecteze opinia față de noi. Se convinsese că, de fapt, Corneliu Codreanu avusese dreptate când a avertizat asupra unei eventuale tovărășii a României cu Rusia bolșevică, iar după 23 August, nu avusese alt gând decât cum să scape din România, pentru a se pune la dispoziția guvernului de la Viena.

Profesorul Sângiorgiu nu voia să intre în guvern. Dorința lui era ca în uniformă de locotenent să intre în armata națională. M-a impresionat hotărârea acestui om de cultură renumit să intre într-o unitate și să meargă pe front. Ne-a povestit cum a scăpat din țara ocupată. Prin anumite legături, a ajuns la cartierul general al Generalului Avramescu, care comanda armata română din nordul Transilvaniei. Cu ajutorul acestuia, a trecut linia frontului și s-a predat armatei germane. A fost condus la Comandantul suprem al zonei unde, după ce i s-a luat interogatoriul de rigoare, a fost expediat la Viena.

Am petrecut împreună cu Profesorul Sângiorgiu zilele de Crăciun. S-a bucurat și el de aceleași condiții de trai la hotel, uitând de peripețiile prin care a trecut.

Șederea noastră la Baden am Wien n-a durat mult. Timpul vacanței noastre era limitat la zilele Crăciunului de către Serviciul de Protocol. De altminteri, chiar fără această restricție, n-aș mai fi putut rămâne. Alte probleme se îngrămădiseră la orizont și își cereau urgentă dezlegare.

 

3. COMEMORAREA CODREANU LA BERLIN

Punctul culminant al relațiilor noastre de solidaritate și colaborare cu Reichul german a devenit notoriu în cursul serbării de la Berlin, închinate memoriei Căpitanului. Trebuie amintită această manifestație, care a avut loc în perioada finală a războiului, pentru că depășește o anumită semnificație politică și se înscrie într-o viziune spirituală a naționalismului, destinată să perpetueze în generațiile viitoare. Hitler și colaboratorii lui intimi au voit să-și arate cu această participare adevărata prețuire ce-au păstrat-o totdeauna în conștiința lor față de Mișcarea Legionară, chiar atunci când considerațiile politice de moment i-au determinat la o altă atitudine.

Actul de omagiu adus Întemeietorului Mișcării Legionare a fost organizat în comun de Institutul Român de la Berlin și Secția Culturală a Ministerului de Externe German, de sub conducerea Profesorului Six. Institutul Român de la Berlin a fost creat de Profesorul Sextil Pușcariu, în toamna anului 1940, în timpul guvernării noastre. Profesorul Pușcariu a devenit Președintele Institutului, iar ca Director al Institutului a fost numit Grigore Manoilescu. În momentul prăbușirii frontului din România, Profesorul Sextil Pușcariu a fost prins de evenimente în țară și atunci Guvernul de la Viena a numit în fruntea Institutului de la Berlin pe Profesorul Gheorghe Cârsteanu. Din inițiativa acestuia, bucurându-se de colaborarea Ministerului de Externe German, s-a realizat la Berlin această măreață manifestație, destinată să exalte valorile naționalismului european, într-un moment critic al războiului.

Dar paralel cu acest act cultural și politic, guvernul german a considerat momentul oportun ca să-și manifeste atașamentul său indestructibil față de guvernul de la Viena, care a cunoscut până atunci atâtea momente critice. Luând această inițiativă, la care noi nu ne așteptam, ni s-a comunicat de la Berlin că membrii guvernului român, ce vor participa la serbare, se vor bucura de o primire oficială și vor fi găzduiți în casa de oaspeți a Führerului. Mi-am dat seama îndată de înalta semnificație a acestui gest. Ca în plin război, cu capitala bombardată aproape zilnic, să te ocupi de membrii unui guvern pribeag, primindu-l cu onorurile unui aliat, când acest guvern trăia exclusiv din sprijinul Reichului, era un gest de înaltă ținută morală, care depășea relațiile politice existente. Reichul german, deși crud lovit de inamici din toate părțile, a voit să dea o satisfacție tineretului român, care atunci când România oficială a întors armele contra lor, ei și numai ei au rămas credincioși camaraderiei de arme cu soldatul german. Cu această invitație, guvernul german voia să răsplătească ținuta mândră și demnă a Legiunii care, cu toată dureroasa experiență din lagăr și toate încercările prin care a trecut, a rămas ferm legată de idealurile ei europene și antibolșevice.

În vederea serbării de la Berlin, am procedat la o scindare a guvernului. Nu puteam lua toată echipa, din cauza greutăților de primire și încartiruire. Vasile Iasinschi și Mihail Sturdza au rămas la Viena, pentru a rezolva afacerile curente ale guvernului. Eu mi-am luat ca însoțitori pe Corneliu Georgescu, Ministrul Finanțelor, General Platon Chirnoagă, Ministru de Război, și Grigore Manoilescu, Ministru al Propagandei.

Șederea noastră de la Berlin a durat din 4 până în 8 Ianuarie 1945. Am sosit cu trenul și am tras mai întâi la Adlon Hotel. De aici am fost conduși la Gästtehaus a Führerului. O clădire nouă, care până atunci fusese cruțară de bombardamente. Într-adevăr merita numele ce-l purta. Interiorul era somptuos. Săli mari și mobilate cu rafinament, amintind o epocă de pace și înțelegere amicală. Sufrageria era tot atât de elegantă. Fiecare dintre noi primise un dormitor aparte, înzestrat cu toate comoditățile necesare. Era o locuință de vis. După trecerea pe la Budapesta și Viena, prin diferite hoteluri, nimic nu se putea compara cu splendoarea întâlnită în această casă de oaspeți. Când ne întâlneam, după o noapte de odihnă, ne uitam unul la altul nedumeriți, cum de-am ajuns în acest loc feeric. Serviciul protocolului de la Berlin era mult mai bine organizat și mai atent cu noi. Se vedea că fuseseră instruiți să ne facă viața cât mai plăcută aici, cine știe, gândindu-se la soarta ce ne așteaptă.

Festivitatea Codreanu a avut loc în Beethovensaal, în centrul Berlinului. Printr-un miracol, nici această clădire nu fusese atinsă de bombe. Era intactă. Teatrul era decorat în verde. Era plin până la ultimul loc, atât jos la parter cât și în lojile dimprejur. Cuvântările omagiale au fost rostite de Profesorul Ernst Gamillscheg și de Grigore Manoilescu, Ministrul Propagandei. În continuare, Filarmonica din Berlin, sub conducerea maestrului Furtwängler a executat Simfonia Codreanu, opera compozitorului Bălan, de origine macedo-română. Festivalul s-a încheiat cu executarea Simfoniei Eroica a lui Beethoven.

Între participanți s-a remarcat un numeros grup de personalități ale vieții publice germane a Celui De-al Treilea Reich. În primul rând, Subsecretarul de Stat de la Cancelaria Reichului, Rudolf Meissner, apoi Subsecretarul de Stat de la Externe, Steengracht. Între cei prezenți, mai erau Profesorul Dr. Six, șeful secției culturale din Ministerul de Externe, apoi Consilierii Rühle, Schmidt și Dr. Böhm, înalți funcționari din Wilhelmsstrasse. Din partea armatei germane au participat numeroși ofițeri de rang superior, între care ne-am bucurat de prezența Maiorului Wehnert, șeful regimentului 1.

În afară de miniștri români de la Viena, au luat parte la serbare în Beethovenhalle personalul de la Institutul Român, în frunte cu actualul președinte, Profesorul Cârsteanu, apoi numerosul grup de legionari din Berlin, între care se aflau și Dr. Iosif Dumitru împreună cu Dr. Alexandru Randa. Seara a avut loc o masă de gală în casa de oaspeți a Führerului. Au participat notabilitățile germane care au onorat comemorarea cu prezența lor, Meissner, Dr. Six, Profesorul Gamillscheg și alți înalți funcționari ai Ministerului de Externe, detașați primirii noastre. Din partea Românilor au fost la masă toți miniștri români și toți reprezentanții noștri la Berlin, concentrați în jurul Institutului.

Dar mai importantă decât această reuniune germano-română, în jurul unei mese comune, a fost atmosfera de camaraderie ce-a domnit aici. Nimic din rigiditatea unui protocol. Parcă eram între vechi prieteni. Parcă ne cunoșteam din Heidelberg, din vremuri studențești. Parcă n-ar fi existat anii de tulburare ai războiului.

În cursul mesei s-au servit vinuri alese de pe Valea Rinului. La urmă, șampania franceză a fost turnată generos în pahare. S-a vorbit nemțește. Toți puteam întreține o conversație fără pretenții în această limbă, iar dacă se iveau probleme mai complicate, Alexandru Randa ne servea de interpret. Deosebit de cordial a fost Dr. Meissner. Profesorul Six era extrem de mulțumit că are ocazia să ne cunoască. Spre deosebire de alte Stelle, el întotdeauna a susținut cauza legionarilor la superiorii lui. Era bun prieten cu Gamillscheg, pe care îl numise Director al Institutului Germano-Român de la București.

Miniștri noștri erau bine dispuși. Lui Corneliu Georgescu îi sclipeau ochii de bucurie. Vorbea nemțește mai bine decât noi și a avut lungi conversații cu Profesorul Six. Chiar Generalul Chirnoagă, dezavantajat de necunoașterea limbii germane, se simțea în largul lui cu acești prieteni germani. Dar mai mulțumit decât toți părea Profesorul Gamillscheg. Pare că, prin serbarea de la Berlin, trăia un triumf personal. Într-adevăr suferise cu noi toată această perioadă de criză a guvernului de la Viena și era fericit că punctul lui de vedere, pe care-l susținuse permanent, al unui guvern național și nu al unui Comitet Național, se impusese până la urmă forurilor superioare.

Ne-am despărțit de înalții demnitari germani târziu de tot, într-o atmosferă de Heidelberg, ca și cum am fi trecut cu toții printr-o baie de împrospătare a energiilor și speranțelor. Ecoul campaniei din Ardennes nu se stinsese încă, iar tăvălugul roșu nu se pusese încă în mișcare de pe malurile Vistulei.

În ziua de 8 Ianuarie, am părăsit Gästtehaus, dar am mai rămas câteva zile la Berlin pentru a vizita centrele românești din Capitala Reichului.

 

4. CENTRELE ROMÂNEȘTI DIN BERLIN

În ziua de 8 Ianuarie, cum am spus, s-a încheiat vizita noastră oficială la Berlin. L-am rugat pe Profesorul Gamillscheg să-mi caute o cameră la Adlon Hotel, deoarece voiam să mai rămân câteva zile în Capitala Reichului, pentru a vizita centrele românești de aici. Cu oarecare greutate a găsit o cameră pentru mine și Borobaru și așa am putut folosi zilele următoare pentru a mă informa de activitatea camarazilor detașați la Berlin.

Cea dintâi vizită am făcut-o, cum era și firesc, Institutului Român din Berlin. Nici clădirea aceasta nu căzuse pradă bombelor, încât am întâlnit aici întreg personalul Institutului, în frunte cu Profesorul Cârsteanu. Orele de birou se desfășurau în mod normal, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat împrejur. Casa Institutului fiind încăpătoare, și-au găsit aici loc de dormit și alți camarazi, care aveau servicii în altă parte. Am fost invitat seara să iau masa împreună cu toți camarazii găzduiți la Institut, bucurându-mă de întâlnirea cu el.

Am fost invitat apoi la Centrul de Comandă al organizației Hitlerjugend, al cărui șef era Arthur Axmann. Acesta nu se afla în Berlin. Ajutorul lui era Dr. Finck, un german din România, pe care l-am cunoscut cu prilejul participării lui în fruntea unui detașament de tineri la serbările de la Iași, din 8 Noembrie 1940. Revederea a fost cordială.

Acestei organizații îi aparținea și un nucleu de tineri studenți români, trimiși de la Viena, cu scopul să colaboreze cu tineretul german. Grupul era condus de Decebal Andrei și era precumpănitor constituit din foști frați de cruce: Dionisie Ghermani, N. Muscalu, Victor Carâp și Ovidiu Țârlea. Am avut o lungă conversație cu Dr. Finck, care mi-a explicat că marea majoritate a tineretului hitlerist e pe front și luptă contra inamicului din răsărit. M-am întreținut apoi cu tinerii români, care mi-au mărturisit că sunt extrem de mulțumiți de cordialitatea cu care sunt tratați de Dr. Finck și ceilalți colaboratori ai săi.

Cum eforturile Germaniei și ale aliaților ei se concentrau spre o mobilizare totală a posibilităților lor, în cadrul operațiilor militare, și activitatea grupului tinerilor români s-a subordonat acelor imperative. Au fost vizitate centre industriale și lagăre de români recent refugiați din România pentru a li se rezolva respectivele lor probleme dar îndemnându-i să participe și la lupta de eliberare a Patriei lor, ca voluntari în Armata Națională.

În acest scop au luat contacte cu întreprinderea Centralei Siemens din Berlin, unde lucrau deja tineri români, și, apoi, în localitățile din Weimar, Weida Alt-Stadt, Gera, Zwickau etc. La cimitirul din Weimar s-au vizitat mormintele camarazilor Gheorghe (Gigi) Bădulescu și a celorlalți cinci căzuți în timpul bombardamentului lagărului Buchenwald: ing. Ion Graur, Ion Voinea, Constantin Zaharia, Gheorghe Papanace și Constantin Călin. Pe crucea mormântului lui Gheorghe Papanace se afla inscripția Feiwillig SS.

La Berlin se mai aflau în funcțiuni oficiale, reprezentând guvernul de la Viena, Dr. Iosif Dumitru și Dr. Alexandru Randa. Comandantul Legionar Dr. Iosif Dumitru era reprezentantul Mișcării la Berlin, detașat de Corneliu Georgescu de la Secretariatul General. Alexandru Randa era reprezentantul diplomatic al guvernului de la Viena în Capitala Reichului. El avea legături permanente cu funcționarii germani de la Miniserul Afacerilor Străine. Cu ei am vorbit de stadiul relațiilor noastre cu oficialitățile germane. Împreună cu Profesorul Cârsteanu, ei constituiau forul nostru politic permanent la Berlin, substituindu-ne pe noi, miniștri în guvern, care rareori aveam prilejul să vorbim direct cu înalții demnitari germani.

La 12 Ianuarie 1945, am părăsit și eu Berlinul cu trenul, însoțit de Gamillscheg și Borobaru, întorcându-ne la Viena. Ceilalți miniștri plecaseră mai înainte. Tocmai în acea zi începuse marea ofensivă sovietică de pe Vistula.

 

5. CONFLICT GENERAL CHIRNOAGĂ – COLONELUL LUDWIG

Abia întors la Viena din călătoria mea la Berlin, unde am participat la comemorarea Codreanu, și deja a trebuit să fac față unei probleme extrem de dificile. L-am însoțit la Döllersheim pe Generalul Chirnoagă, care făcea o inspecție trupelor desfășurate pe terenul de instrucție. Era prezent și Colonelul Ludwig, comandantul diviziei. Până atunci relațiile dintre cei doi șefi erau cordiale și eu eram mulțumit de colaborarea lor strânsă, vitală pentru bunul mers al unității.

Mergând toți trei printre grupurile de soldați, desfășurați pe teren și mânuind fel de fel de arme, la un moment dar Generalul se adresează Colonelului Ludwig, cerându-i anumite explicații, în legătură cu antrenamentul soldaților. Generalul Chirnoagă cerea aceste explicații, în calitatea lui de Comandant suprem al armatei naționale. În acel moment, Colonelul Ludwig, pe un ton neobișnuit de dur, îi răspunde că el are de dat socoteală numai superiorilor lui din Comandamentul Waffen SS și nu a unui ofițer străin. Generalul Chirnoagă a rămas de piatră și a refuzat să întrebe ceva mai departe. S-a închis în mutism. Cu atât mai mult l-a mâhnit răspunsul lui Ludwig cu cât acesta fusese înainte ofițer român și s-a încadrat mai târziu în armata germană.

La Viena, Generalul Chirnoagă mi-a comunicat, în prezența Loc. Col. Ciobanu, șeful lui de Stat-Major, că apreciază ieșirea Colonelului Ludwig mai mult decât ca pe o ofensă personală, ci mai grav, o călcare a angajamentelor luate de Germani la alcătuirea Diviziei de la Döllersheim. Armata Națională, așa cum s-a stipulat chiar în negocierile avute cu guvernul național, stă sub autoritatea acestui guvern și nu e subordonată armatei germane. M-a rugat să rezolv această chestiune de competență, căci altminteri el nu mai poate rămânea în fruntea Ministerului de Război.

Conflictul luase un aspect grav, căci mă puteam aștepta la o descompletare a guvernului, care ar fi avut urmări grave asupra propriei lui existențe. Fără întârziere, am intervenit, pe unde am putut, povestind incidentul: pe la biroul lui Altenburg, pe la camarazii noștri din SS și SD, prin legăturile ce le aveam la Berlin, cu rezultatul că Colonelul Ludwig a fost înlocuit cu Colonelul Fortenbach, în fruntea Diviziei. Chiar de la Statul Major al lui Himmler a venit ordinul de schimbare la conducerea Diviziei, înțelegându-se atitudinea lui Ludwig în termeni corecți, ca un motiv de fricțiune cu Românii care au aderat la Cruciada Anticomunistă și luptă alături de trupele germane.

Generalul Chirnoagă a fost mulțumit de soluția dată conflictului său cu Colonelul Ludwig, cu atât mai mult cu cât noul comandant, Colonelul Fortenbach, era un om distins. A arătat mult tact și bun simț în relațiile cu grupul de ofițeri români și cu Generalul Chirnoagă a ajuns la o înțelegere perfectă.

 

VI. PLANUL STOICĂNESCU

 

Cum am spus chiar la începutul lucrării, Stoicănescu a fost cel dintâi legionar care a călcat pe pământul țării. La o scrisoare a lui Hitler, pin care îmi cerea să opresc înaintarea Sovietelor prin pasurile Carpaților, cu ajutorul legionarilor, i-am răspuns explicându-i imposibilitatea realizării acestui plan, deoarece îmi lipsea teritoriul de recrutare. Nu puteam în câteva zile să înjghebez aceste formațiuni militare, când inamicul era în drum spre toate trecătorile Carpaților. În locul acestei soluții tardive, i-am propus Führerului un alt plan, care consta dintr-un 23 August invers, al cărui obiectiv era ca să determinăm o parte a armatei române aflate pe frontul din Transilvania, înaintând spre Ungaria, să se asocieze armatei germane și împreună să prindă la mijloc diviziile sovietice. Pentru realizarea acestui plan dispun de cel mai bun cap politic al Mișcării, Constantin Stoicănescu, pe care îl cred capabil să ducă la bun sfârșit această operație, destinată să surprindă pe Ruși în înaintarea lor spre Ungaria. Hitler a fost de acord cu acest plan și Stoicănescu a pornit spre țară.

 

1. FĂRĂ SĂ-L VĂD

Stoicănescu a fost ridicat de acasă, de la hotelul unde locuia, cu repeziciunea unui fulger, de către autoritățile militare germane. Îmbrăcat în uniformă germană, a fost transportat cu cea mai mare urgență la Târgu Mureș, care se afla încă sub stăpânirea maghiară. De aici Stoicănescu trebuia să se strecoare în România și să înceapă urzeala planului de subplantare a forțelor rusești.

Eu nici nu l-am mai putut întâlni pe Stoicănescu înainte de a pleca de la Viena, cum era firesc, ca să ne punem de acord asupra operației de realizat. Dar deși a dispărut ca un meteor de la Viena, fără să fi schimbat o vorbă, am constatat, din desfășurarea ulterioară a evenimentelor, că Stoicănescu a gândit intervenția lui în România exact în termenii preconizați de mine în răspunsul dat Führerului, adică o acțiune măiestrit orchestrată care să ducă la surprinderea inamicului între două focuri, în plină ofensivă spre Ungaria. Nu o răzvrătire de tip revoluționar, ci o ruptură în însuși sistemul de alianțe ruso-românești, care s-a făurit la 23 August. Stoicănescu a gândit problema misiunii lui în România exact în aceiași termeni ca și mine, fără să fi schimbat o vorbă la plecare!

Nu cunosc itinerarul lui Stoicănescu până ce a ajuns la Târgu-Mureș. Știu doar atâta că în acest oraș s-a întâlnit mai târziu cu grupul de legionari condus de Vasile Iasinschi și tot acolo fusese semnalată prezența lui Nicu Iancu, ce se retrăsese de la Sibiu cu un detașament german. Când rușii s-au apropiat de Târgu Mureș, toți românii de aici s-au retras împreună cu ultimele trupe germane spre interiorul Transilvaniei... afară de Stoicănescu. El s-a lăsat depășit de ocupantul rus și apoi și-a luat drumul de unul singur spre interiorul țării. Din acest moment i s-a pierdut urma. Nu știu ce drum a apucat și pe cine a întâlnit. Nici mai târziu nu am aflat nimic despre el, ci doar am fost informat la Viena de rezultatele acțiunii lui.

În câteva luni de zile, Stoicănescu întocmise un dispozitiv de luptă contra Sovietelor, fără exagerare monumental. Reușise să cointereseze la planul lui cercuri militare de primul rang, dar și cadre politice ce dețineau funcțiuni importante în Stat. Pătrunsese în locuri unde nimeni nu s-a așteptat. Ajunsese să aibă acces până la Generalul Rădescu, Președintele Consiliului de Miniștri. N-am auzit să fi luat contact cu partidele politice, cari, de altminteri, își pierduseră influența în Stat.

Pe plan operativ, Stoicănescu își câștigase un aliat prețios în persoana Generalului Avramescu, care comanda armata română din Nordul Ardealului și Munții Slovaciei. Acesta era de acord să intre în acțiune contra Rușilor, dacă Germanii vor întreprinde o ofensivă de pe pozițiile ce le vor deține în momentul convenit. O puternică ofensivă germană era condiția pusă de Generalul Avramescu ca el să întoarcă armele contra cotropitorului. Această cerere s-a transmis peste linia frontului prin curier și a ajuns la Marele Cartier al Führerului. Hitler a aprobat planul și în acest scop a deplasat în regiunea Balaton faimoasa Divizie blindată a lui Sepp Dietrich, deși avea nevoie de ea în răsărit, pentru a opri ofensiva sovietică dezlănțuită la 12 Ianuarie 1945.

Pe plan militar, Stoicănescu mai dispunea de un punct de sprijin important. Își întinsese relațiile la Marele Stat Major al Armatei Române de la București. Șeful Statului Major era generalul Bratan. Acesta era dispus să intre în acțiune, cu mijloacele de care dispunea la Centru, în eventualitatea unei schimbări de front, sub comanda Generalului Avramescu.

Cel mai apropiat colaborator al lui Stoicănescu în această întreprindere era Profesorul de ebraică de la Facultatea de Teologie din București, Georgescu. Cu ajutorul acestuia, mai puțin cunoscut, Stoicănescu a înnodat fire la multe oficialități, ajungând până la cabinetul Generalului Rădescu. Președintele de Consiliu nu cunoștea planul Stoicănescu, dar înclina spre o soluție de forță contra ocupantului comunist, cu ajutorul maselor populare. În eventualitatea unei schimbări pe front, s-ar fi putut organiza la București o insurecție populară, patronată chiar de Rădescu. E cunoscută intervenția publică a acestuia contra celor 'fără de patrie și fără Dumnezeu'.

 

2. MOMENTUL DECISIV

Se apropie momentul decisiv. Pentru coordonarea acțiunii din țară cu ofensiva armatei germane din Ungaria, era nevoie de o conferință prealabilă. Contactul-radio nu era suficient. Totul era pus la punct în România ca să se provoace schimbarea de front a armatei române din Ungaria. În caz de reușită, urmările ar fi fost dezastruoase pentru Moscova. Armatele rusești ar fi fost anihilate și un gol imens s-ar fi extins de la Dunăre până în Carpați. Cine știe? În cursul ofensivei germano-române s-ar fi putut trece Carpații, având ca obiectiv recucerirea Capitalei. Gândul nostru se precipita mai departe, la Englezii ce debarcaseră în Grecia. Ce vor face aceștia în fața dezastrului suferit de aliații lor ruși? Întreg dispozitivul militar aliat din Balcani era amenințat și războiul s-ar fi prelungit. Dar atunci se ivea un pericol și mai mare, noile arme germane, care erau pe punctul să fie realizate. Această amenințare n-ar fi determinat pe Anglo-Americani să intervină în Balcani, trecând peste convenția de la Teheran a zonelor de influență în Europa? Repercursiunile ar fi fost mult mai grave decât oprirea ofensivei sovietice în acest spațiu. Și atunci prezența anglo-americanilor în Balcani n-ar fi avut consecințe politice și în România, evitând robia ce ne aștepta sub cizma cotropitorului?

Toată această grandioasă concepție de salvare a României s-a prăbușit din cauza unor neprevăzute în parcursul ultimei etape. La București funcționau două servicii informative germane: Abwehr-ul și SD. Listele agenților din Abwehr, cu numele, adresele și conturile lor bancare, se găseau în dublură și la Legația germană. Când trupele române au înconjurat și ocupat Legația germană, au fost descoperiți în fișierul ei și agenții Abwehr-ului. Guvernul român, constituit după 23 August, a trecut lista acestor agenți noilor lor aliați. Aceștia au arestat, rând pe rând, pe toți agenții germani care făceau parte din această rețea. Unii dintre ei au fost prinși când s-au dus să încaseze bani de la băncile unde aveau conturile.

Agenții din SD nu figurau în listele de la Legația germană, încât n-au putut fi identificați și arestați. Aceștia s-au bucurat încă multă vreme de libertate. Constantin Stoicănescu a luat contact cu reprezentanții principali ai lui SD la București, între care și ofițerii Auner și Gunne, același Gunne care m-a condus pe mine în Bulgaria în Martie 1941. Au lucrat împreună la făurirea planului de resurecție internă, care să provoace răsturnarea situației interne din România. Dar și în cadrul acestei organizații, SD, mult mai sever condusă, s-a produs o infiltrație inamică. Șefii principali ai lui SD au fost arestați de Români, între alții și cei doi capi principali, Auner și Gunne. Aceștia au reușit să fugă din prizonieratul Românilor și s-au refugiat la Brașov. Dar le lipseau aparatele lor de emisiune, reținute de români când au fost arestați, pentru a putea lua contact cu centrala lor de la Viena.

Atunci și-au adus aminte de un vechi agent al lor, Dr. Țăranu din Timișoara, care nu fusese arestat și care se găsea, cum se spune în limbajul agenților, în adormire. Auner și Gunne au reușit să ia contact cu Dr. Țăranu și să-l aducă la București. Centrala SD de la București l-a însărcinat pe Dr. Țăranu să țină legăturile radiofonice cu centrala lor de la Viena. Acesta avea aparatul lui propriu. Totul a mers bine până când într-o zi locuința lui Dr. Țăranu din București a fost descoperită de Ruși, încercuită iar el arestat. Ce se întâmplase? Prin sisteme prea bine cunoscute, serviciile speciale rusești au identificat casa de unde Dr. Țăranu transmitea mesagiile SD-ului în străinătate prin postul lui de emisiune. Arestat de Ruși, Dr. Țăranu a fost pus de ei în alternativa să aleagă între a fi împușcat sau să intre în serviciul lor. Dr. Țăranu a acceptat să-și salveze viața, cu prețul de a dezvălui Comandamentului Militar Sovietic al Capitalei textul tuturor telegramelor ce-i ajungeau în mână, fie cele sosite din străinătate fie acelea ce trebuie să le transmită la Viena.

Această tranzacție s-a realizat aproximativ la începutul lunii Ianuarie 1945, astfel încât din acel moment grupul SD din România se afla sub vigilența Rușilor. Dr. Țăranu primise ordine de la Ruși să continue transmisiunile în mod normal, fără să dea de bănuit superiorului că s-ar fi petrecut vreo interferență.

Tocmai în această perioadă, când postul de emisiune SD fusese interceptat de Ruși, s-a proiectat călătoria lui Constantin Stoicănescu și Andreas Schmidt la Viena. Ei trebuiau să vină pentru a explica la Marele Cartier al Führerului stadiul în care se află pregătirile lor de răsturnare a alianței româno-ruse. Odată aprobat planul de intervenție, ei trebuiau să se întoarcă în România, pentru a asigura pe Avramescu din partea germană că se va întreprinde ofensiva cerută de forurile militare românești.

Constantin Stoicănescu a ales calea aerului pentru a ajunge la Viena. El era grăbit să comunice Führerului cât mai repede ce posibilități există de a se da o lovitură decisivă forțelor rusești în spațiul ungaro-transilvan. Aflase și doi ofițeri aviatori români, simpatizanți ai Mișcării, dispuși să-i piloteze până la Viena. Decolarea nu se putea face însă decât în zona frontului, unde cei doi ofițeri făceau serviciu și dispuneau de propriul lor avion.

Totul a mers bine până aici și ei sperau să ajungă fără incidente la Viena. Dar ei nu cunoșteau trădarea din spate. Dr. Țăranu primise un mesaj de la SD ca să comunice centralei de la Viena că în ziua cutare va apărea un avion românesc deasupra Vienei și artileria anti-aeriană să nu tragă, deoarece în el se aflau două personalități importante din țară. Comandantul forțelor aeriene de la Viena era solicitat să înlesnească aterizarea acestui avion și să conducă pe pasagerii lor direct la sediul SD de la Viena.

Rușii au fost și ei încunoștiințați de Dr. Țăranu de conținutul mesajului. Aceștia au lăsat lucrurile să se întâmple pe parcursul expediției fără să intervină, dar au luat măsuri de identificare a avionului destinat să treacă frontul, urmând ca, odată ridicat în aer, să fie doborât de aviația de vânătoare.

Eu aflasem de iminenta sosire a lui Stoicănescu și Andreas Schmidt, pe calea aerului, din două surse. Mai întâi camarazii din SD de la Viena, care locuiau la Hotel Imperial, m-au informat de conținutul telegramei primite; apoi Comandorul Bailla, care avea contact cu Comandamentul Aerian de la Viena, m-a înștiințat de ordinul ce-l primiseră ofițerii din acest centru ca artileria antiaeriană să nu tragă într-un avion cu culorile românești. Această întâmplare s-a petrecut pe la începutul lunii Februarie 1945. În ziua anunțată să aterizeze avionul, nu apăruse nimic la orizont. În zilele următoare, aceeași liniște chinuitoare.

Târziu de tot, am aflat ce s-a întâmplat cu ei. Avionul cu Stoicănescu și Schmidt a fost interceptat de aviația de vânătoare și doborât. Ei au fost capturați cu răni grele din avionul arzând. Cu toată starea lor gravă, au fost imediat transportați la Înaltul Comandament Sovietic, unde au fost supuși unui interogatoriu feroce, până ce serviciile rusești au aflat întreg adevărul.

Planul conceput de Constantin Stoicănescu, care le putea provoca o catastrofă militară, a fost descoperit, au început arestările celor implicați în el. În primul rând Generalul Avramescu cu întreaga lui familie. Apoi, o serie de ofițeri superiori din jurul lui. S-au înăsprit măsurile de supraveghere ale trupelor românești care operau în Ungaria. Stoicănescu și Andreas Schmidt au fost transportați într-un lagăr din Rusia, unde au și murit. Tot ca urmare a acestei descoperiri, Moscova a pregătit eliminarea Generalului Rădescu de la putere în 6 Martie 1945, și înlocuirea lui Petru Groza.

 

3. GENERALUL AVRAMESCU. O ULTIMĂ ÎNCERCARE

După eșuarea planului Stoicănescu, despre al cărui sfârșit tragic am scris mai înainte, am făcut o ultimă încercare de a-l determina pe Generalul Avramescu să treacă în liniile germane și să se atașeze guvernului de la Viena.

Am trimis în Slovacia, în localitatea unde era încartiruit detașamentul românesc Balotescu, pe doi camarazi care veniseră de curând din țară, trecând peste linia frontului: Ilie Vlad Sturdza și Andrei Costin. Misiunea lor era să ia contact cu Generalul Avramescu, fiind rudenie cu el, și să-l convingă să facă saltul în tabăra noastră. Eram și neliniștit de consecințele ce le poate avea căderea lui Stoicănescu în mâinile Rușilor. Supus la torturi, ar putea să-l descopere și pe Generalul Avramescu.

Ei au plecat în prima jumătate a lunii Martie și au stat în localitatea Gorodno, unde se găsea detașamentul românesc, mai bine de o săptămână. S-au întors la Viena fără să fi putut lua contact cu Generalul Avramescu. Cum relatează Căpitanul Beldie, alias Ștefănescu-Govora, care vorbise cu ei în această localitate și i-a ajutat să-și îndeplinească misiunea. Generalul Avramescu șovăia să facă pasul decisiv. Eu speram că Ilie Sturdza, care era ginerele lui, îl va putea convinge să rupă cu trecutul și să treacă liniile noastre, de partea Germaniei și a guvernului de la Viena.

În fața frontului românesc. Ilie Sturdza n-a cutezat să se avânte, fiind o figură prea cunoscută, și atunci a căzut alegerea pe Andrei Costin. Acesta s-a îmbrăcat cu o bluză militară, asemănătoare cu a Generalului Avramescu, când mergea în inspecție pe front. Costin a reușit să treacă în liniile românești, dându-se un soldat rătăcit, dar pe Generalul Avramescu nu a putut să-l întâlnească pentru a-i preda mesajul nostru. Tocmai în acel moment când trebuia să aibă loc întâlnirea, Generalul Avramescu și-a mutat postul de comandă într-un oraș mult înapoia frontului. În fața acestei situații, Andrei Costin a revenit la liniile germane și apoi, împreună cu Ilie Sturdza, s-a înapoiat la Viena.

Temerile mele s-au îndeplinit. La 3 Martie 1945, Generalul Avramescu, cu întreaga familie, au fost arestați de către Ruși. El a fost ucis în Rusia și nu cum spune versiunea oficială, sovietică, că ar fi murit în cursul unui bombardament german, chiar în Ungaria.

 

4. CADRUL DIPLOMATIC

Guvernul național român de la Viena s-a bucurat și de o recunoaștere diplomatică din partea altor State, ceea ce era o demonstrație netăgăduită a independenței lui politice în raport cu Reichul German.

Cum am spus mai înainte, Ministerul de Externe German a trimis la Viena pe Ambasadorul Altenburg ca să reprezinte Reichul pe lângă cele două guverne străine, constituite pe teritoriul său, guvernul bulgar și guvernul român. Altenburg primise o însărcinare oficială din partea lui Ribbentrop ca să coordoneze interesele politice și militare ale Reichului cu acești aliați de ultima oră, care n-au acceptat ocupația țărilor lor de Soviete.

Activitatea lui Altenburg la Viena avea toate caracteristicile unui reprezentant diplomatic autentic, exact cum ar fi funcționat într-o altă țară. Avea biroul lui la Imperial, avea consilierii lui și șeful lui de protocol, Profesorul Ernst Gamillscheg era de asemenea atașat Ambasadorului Altenburg.

Dar de partea românească a existat o reprezentanță diplomatică a guvernului român pe lângă guvernul german? Ne-am bucurat și de această favoare. Mihail Fotin Enescu, diplomat de carieră, a fost numit de guvernul național Consul General la Viena, cu jurisdicție pentru întreaga Germanie. Am primit de la Guvernul german clădirea Consulatului Român de la Viena, unde Enescu și-a instalat serviciile. Doamna Maria Bucur a fost numită Secretară a Consulatului și însărcinată cu emiterea pașapoartelor și a altor documente de identitate. Pașapoartele românești, eliberate de Consulat, erau recunoscute în întreaga Germanie și în țările aliate ei. Consulatul Român elibera certificate de naștere și alte documente solicitanților ce le pierduseră în cursul războiului. S-au încheiat chiar acte de căsătorie în fața Consulului, așa cum se proceda și în alte țări. Guvernul german trata așadar guvernul român ca un organism internațional, legal și legitim. Deși nu poseda teritoriu, guvernul se putea manifesta ca o entitate politică independentă. Trebuie adăugat că și la Berlin aveam un reprezentant oficial, în persoana lui Dr. Alexandru Randa. Acesta avea acces permanent la Ministerul de Externe German unde se prezenta ori de câte ori era solicitat de la Viena să înfățișeze punctul nostru de vedere.

În Spania reprezentanța diplomatică a guvernului de la Viena s-a constituit cu mult înainte de a se fi format în mod oficial acest guvern, la 10 Decembrie 1944. Aceasta, datorită prestigiul de care se bucura fostul ministru legionar Radu Ghenea, atât în cercurile spaniole cât și între reprezentanții diplomatici al Axei. Pentru a nu întâmpina dificultăți la crearea Legației, Radu Ghenea s-a dus la Ministerul de Externe Spaniol și a făcut o declarație că guvernul național de la Viena nu urmărește decât să lupte contra comuniștilor și nicidecum contra Aliaților. În caz că Aliații vor continua lupta și contra comuniștilor, guvernul de la Viena va fi alături de ei. Cu această declarație, Radu Ghenea și-a asigurat bunăvoința guvernului spaniol, care, în acele momente, era alarmat de orice act ce-ar putea să supere pe Aliați.

A luat apoi contact cu Ambasadorul german de la Madrid, Von Stöhrer, care i-a comunicat că a aflat de formarea unui guvern național la Viena și că Ambasada Germană va sprijini cu toate mijloacele proiectul unei Legații Române la Madrid, destinate să reprezinte interesele acestui guvern în Spania. Bazat pe această declarație, Radu Ghenea a procedat fără întârziere la constituirea Legației Române de la Madrid. El și-a rezervat funcțiunea de ministru, aceea pe care o avusese și înainte de lovitura de Stat a lui Antonescu, iar, ca personal al Legației, a făcut apel la colaborarea unor tineri români, bine cunoscuți în societatea spaniolă prin activitățile lor culturale: Aurel Răuță, Ciril Popovici și Gheorghe Uscătescu. Aceștia îndeplineau funcțiunea de consilieri ai Legației, în diferitele ei sectoare de activitate: economie, cultură și politică.

Odată Legația constituită, Von Stührer și-a ținut angajamentul, obligându-se să asigure cheltuielile ei de funcționare. După rezolvarea problemei materiale, Radu Ghenea și consilierii lui au luat hotărârea să închirieze un apartament, în care să-și aibă reședința noua Legație. Au găsit o locuință prezentabilă în Strada Abascal, o cale centrală din Madrid. O figură de prim rang a ambasadei germane de la Madrid era Consilierul Lazăr, care fusese la București înainte de război. Lazăr a devenit prietenul devotat al poporului român, susținându-l cu energie în fața superiorului său, ambasadorul Von Stöhrer.

Vechea Legație românească, de sub conducerea Ministrului Nicolae Dumitrescu, n-a dispărut după 23 August. Ea a continuat să funcționeze și sub noul guvern român al lui Sănătescu și apoi al Generalului Rădescu. Și-a încetat existența abia după capitularea Germaniei, în 8 Mai 1945, deoarece guvernul de atunci, al lui Petru Groza, a întrerupt legăturile diplomatice cu guvernul lui Franco, la ordinul Moscovei. În felul acesta, în perioada de după 23 August, au existat la Madrid, două Legații românești, cea oficială, care reprezenta guvernul de la București și cea creată ad-hoc, sub conducerea lui Radu Ghenea și care reprezenta guvernul român de la Viena.

Paradoxul Legației Române de la Madrid este că s-a constituit înainte de proclamarea oficială a guvernului de la Viena, la 10 Decembrie 1944. Legația a existat încă înainte de a exista un guvern. Exclusiv pe baza propagandei de la Radio ce se făcea în numele acestui guvern neînființat și a activităților ce le desfășura cu acest nume. În țară și în străinătate nimeni nu se îndoia de existența acestui guvern, deși legal nu era constituit.

Legația de la Madrid a fost recunoscută de guvernele aliate Axei. În primul rând guvernul italian de la Salo, de sub conducerea Ducelui Benito Mussolini, apoi Republica Slovacă a Monseniorului Tiso. Polonezii din Madrid, care nu aveau reprezentanță oficială, ci numai un grup de refugiați, s-au oferit să-i facă legături lui Radu Ghenea cu serviciile americane. El a repetat acestora poziția guvernului de la Viena, anterior expusă. Legionarii nu sunt contra Aliaților, ci luptă doar contra comuniștilor.

Membrii Legației au petrecut Crăciunul cu soțiile lor, în localul achiziționat în Calle Abascal. Ca să ne facă și nouă o bucurie, celor din Germania, care duceam multe lipsuri, Radu Ghenea a trimis la Berlin pe Aurel Răuță, consilier de legație. Acesta s-a îmbarcat într-un avion de cursă, Barcelona-Berlin, care zbura la o joasă înălțime și era expus să fie interceptat de aviația aliată. De la Barcelona, avionul a luat zborul peste Italia, Elveția și sudul Germaniei. În ziua de 27 Noiembrie, Aurel Răuță era la Berlin. Mă aflam și eu, în acel moment, în Capitala Reichului, chemat la Ministerul de Externe German pentru a obține autorizația de formare a guvernului național. Ne-am întâlnit la Hotel Adlon. Aurel Răuță mi-a făcut o dare de seamă asupra evenimentelor din Spania și despre Legația ce se înfiripase la Madrid. Am trăit un moment de intensă bucurie, aflând de activitatea laborioasă a lui Radu Ghenea și a celorlalți camarazi, în reprezentarea intereselor românești în această țară. Aurel Răuță ne-a adus fructe din Spania, unele necunoscute de noi, pe care le-am contemplat cu nesaț. La urmă a scos o mie de franci elvețieni din buzunar, darul Legației Române de la Madrid pentru nevoile ce se apropiau. Acești bani ne-au fost de mare folos în pribegia noastră, după capitularea Germaniei.

Aurel Răuță a fost găzduit la Institutul Român de către Profesorul Gheorghe Cârsteanu. A mai stat câteva zile, pentru a vedea și alți camarazi, și apoi a reluat aceeași rută plină de primejdii.

Legația noastră de la Madrid, de sub conducerea lui Radu Ghenea, a funcționat până la capitularea Germaniei. Odată cu dispariția guvernului de la Viena, și-a încheiat și ea activitatea. Apartamentul din Calle Abascal a fost predat altui locatar și membrii Legației și-au luat fiecare libertatea de acțiune.

A doua țară aliată cu Germania care ne-a acordat dreptul de reprezentanță diplomatică a fost Italia. Mussolini a fost extraordinar de impresionat de evenimentele din România și de reacția Gărzii de Fier, care, din primul moment, s-a opus actului de la 23 August. Republica de la Salo, cum se numea pe atunci teritoriul rămas sub autoritatea lui Mussolini, intrase în faza critică a deznodământului. Trupele germane, după rezistența prelungită de pe Monte Cassino, erau în retragere și se apropiau de sanctuarul mussolinian. Legionarii noștri, care, până la arestarea lui Mussolini, locuiau la Roma, s-au retras și ei în reduitul lombardic. Profesorul Găzdaru, fostul Director al Școlii Române de la Roma, a fost primit în audiență de Mussolini, la scurt interval după 23 August, Ducele și-a exprimat întreaga lui admirație pentru Mișcarea Legionară, considerând-o cea mai revoluționară mișcare din Europa, și l-a asigurat pe Profesor de concursul fasciștilor italieni la crearea unei linii de rezistență contra cotropitorului. Profesorul Găzdaru mi-a trimis îndată după audiență o scrisoare entuziastă, în care mi-a expus modul afectuos în care a decurs audiența la Mussolini.

Îndată după formarea guvernului de la Viena, bazându-mă pe scrisoarea Profesorului Găzdaru, am cerut prin Ambasadorul Altenburg, de la guvernul german, permisiunea să trimitem un reprezentant diplomatic la Salo. Am anunțat și numele persoanei alese de mine să ne reprezinte la Salo. Era Dr. Emil Bulbuc, care venise din țară de curând, trecând linia frontului. Emil Bulbuc, medic de carieră, își făcuse studiile în Italia și vorbea o limbă italiană perfectă. Eu făcusem demersul la Ministerul de Externe German cam pe la sfârșitul lui Ianuarie și răspunsul a întârziat destul de mult. Știu că eram deja la Alt-Aussee când a venit aprobarea. Ca urmare, Dr. Emil Bulbuc, însoțit de consilierul său de legație, Avocatul Octavian Roșu, au întreprins călătoria în Italia, abia la începutul lui Martie 1945. S-au stabilit la Milano. Pe Mussolini nu au mai apucat să-l vadă. Afacerile cu guvernul italian le-au tratat prin Secretarul General al Partidului fascist, Pavolini. Din primul moment însă s-au bucurat de sprijinul excepțional al Ministrului Von Rahn de la Legația Germană. Acesta le-a pus la dispoziție și mijloacele financiare necesare pentru a instala Legația într-un hotel din Milano. În scrierile lui postbelice, Von Rahn vorbește cu elogii de Mișcarea Legionară.

Pe Profesorul Găzdaru îl numisem șeful grupului legionar din Italia. Dar Profesorul nu a fost mulțumit cu această funcțiune. După audiența la Mussolini, el spera ca să ajungă ministrul guvernului de la Viena pe lângă Republica de la Salo. Dezamăgit din cauza preferinței mele pentru Emil Bulbuc, a renunțat și la funcțiunea pe care i-o încredințasem și a trecut în tabăra dizidenților.

A treia țară care ne-a făcut onoarea să ne recunoască diplomatic a fost Croația. Am numit în postul de Ministru Plenipotențiar al guvernului de la Viena pe Profesorul Ion Ionică. I s-a comunicat numirea la Zagreb și era așteptat. Dar evenimentele n-au mai permis să-și ia postul în primire. Frontul se apropia de Zagreb și chiar oficialitățile croate au început să se retragă spre Germania.

Am făcut o încercare să obținem recunoașterea diplomatică și din partea Slovaciei. Am intrat în tratative cu guvernul slovac dar ele n-au dus la rezultatul dorit. Cum am aflat mai târziu, Germanii s-au opus la numirea unui ministru al nostru la Bratislava. Nu știu din ce motive.

O altă tentativă de contact diplomatic cu o țară aparținând Puterilor Axei s-a făcut cu Ungaria. Era pe timpul când guvernul maghiar prezidat de Szalasy părăsise Budapesta, asediată de trupele sovieto-române, și se refugiase în orașul de frontieră cu Austria, Szombathely. Invitat de guvernul maghiar, Ministrul nostru de Externe, Mihail Sturdza, a plecat în acest oraș, unde a fost primit în audiență de Ministrul de Externe al Ungariei, Kemenyi. În cursul conversațiilor între cei doi miniștri, a fost tratată și chestiunea unei reprezentanțe diplomatice a guvernului de la Viena pe lângă guvernul maghiar. Kemenyi a fost de acord cu propunerea lui Sturdza, dar evenimentele în curs, Germania fiind în pragul capitulării, au împiedicat aplicarea acestei convenții.

"Au existat, deci, cum remarcă Faust Brădescu, în ciuda conjuncturii extrem de nefavorabile, raporturi diplomatice de natură directă între Guvernul de la Viena și mai multe state europene.

Recunoașterea solemnă a Guvernului de la Viena de către alte state europene îi asigură un prestigiu și o trăinicie internațională. Angajamentul solemn al altor State este miezul viabilității lui ca reprezentant natural al națiunii încătușate."

 

VII. AMURGUL

 

Intrăm în faza finală a guvernului de la Viena. Germania, lovită din toate părțile, era pe punctul de a capitula. Diviziile sovietice se apropiau de granița austriacă. În această situație, autoritățile germane competente ne-au propus să evacuăm Viena, retrăgându-ne în interiorul Austriei. Ne-au ales ca nouă reședință localitatea Alt-Aussee, lângă lacul cu același nume, la poalele lui Dachauergebirge. Activitatea guvernului de la Viena a continuat cu același zel și după această evacuare, îndeplinindu-se îndatoririle de zi cu zi, în spațiul restrâns în care am fost constrânși să trăim de acum înainte, din cauza evenimentelor de pe front.

Notăm că armata națională a rămas la Döllersheim. De asemenea școlile speciale nu și-au schimbat reședința. Un regiment al armatei naționale a plecat pe front, ocupând linia Oderului, în Nordul Germaniei.

 

1. DE LA VIENA LA ALT-AUSSEE

Apropiindu-se armata sovietică de granița Austriei, Ministerul de Externe German a hotărât evacuarea guvernelor bulgar și român de la Viena la Alt-Aussee, o localitate situată între Linz și Salzburg, în regiunea muntoasă a Austriei. S-a avut în vedere și faptul că, după informațiile difuzate de Aliați această zonă ar cădea în zona americană de ocupație. Mutarea s-a făcut a 19 Februarie 1945, unii cu trenul alții cu mașini particulare și alții cu autobuzul.

Odată cu membrii guvernului, se retrag la Alt-Aussee și toți funcționarii români care lucrau în serviciile acestuia. Ambasadorul Altenburg însoțește cele două guverne cu întreg personalul acreditat biroului său. De asemenea, s-au instalat la Alt-Aussee și toți ofițerii SS din Sicherheitsdienst. Practic, la Hotel Imperial n-a mai rămas nimeni din vechii lui oaspeți.

Postul de Radio Donau fost transferat în aceeași regiune și anume la Gmund, unde echipa românească și-a continuat emisiunile.

La Alt-Aussee, membrii guvernului și funcționarii lui au fost repartizați să locuiască la Hotel Am See. Dar încartiruirea lor acolo n-a durat mult, deoarece Hotelul a fost rechiziționat de autorități pentru a servi de spital soldaților răniți. Aici ni s-au pus la dispoziție camere în case particulare. Eu mi-am găsit reședință într-o vilă, cu soția mea, Corneliu Georgescu, Grigore Manoilescu și Traian Borobaru. Ceilalți s-au împrăștiat care încotro pe unde au găsit o familie care să-i adăpostească.

Activitatea guvernului de la Viena n-a încetat o clipă nici în acest loc îndepărtat de metropola Austriei. Grija noastră principală s-a concentrat acuma ca să se mențină contactul cu unitățile de la Döllersheim. Instrucția trupei continua fără să se observe vreun semn de dezagregare, cu toate că Rușii se apropiau de Viena. Un al treilea regiment era în curs de formație.

 

2. REGIMENTUL NR.1 PLEACĂ PE FRONT

La 4 Martie 1945, am primit o telegramă de la Maiorul Wehneht, prin care mă anunța că regimentul de sub comanda sa a intrat pe poziție contra Rușilor în fața orașului Schwed an der Oder.

Plecarea regimentului în direcția frontului a început pe 15 Februarie. Călătoria cu trenul a fost lungă și anevoioasă. Întâia etapă a fost la Stettin. A doua zi dimineața regimentul a avut parte de primul bombardament aerian sovietic. De la Stettin, unitatea românească a coborât spre sud pentru a ajunge la localitatea de destinație. Pe calea ferată trenul s-a oprit deodată brusc chiar pe un pod, fiind surprins de avioane sovietice. Erau în fața localității Stargard. Avioanele au mitraliat trenul și au azvârlit grenade asupra lui. Soldații s-au refugiat o parte sub pod, iar alții într-o pădurice din apropiere. La fel au făcut călătorii germani din tren. A fost botezul focului pentru regimentul nr. 1. Multe pierderi în morți și răniți. Sanitarii lui Dr. Apostolescu nu mai pridideau cu legatul rănilor.

Înainte de a ajunge la locul de destinație, regimentul a suferit un nou atac de avioane, dar fără pierderi, căci au fost puse pe fugă de mitralierele anti-aeriene instalate pe tren. După o altă călătorie, destul de lungă, au ajuns în localitatea Schwed an der Oder.

Regimentul a luat poziție pe o insulă a Oderului, în fața satului Gatow. De partea cealaltă erau Rușii. Contactul cu inamicul nu se făcea decât prin mijlocirea echipelor de soldați care făceau incursiuni dincolo de Oder, sub comanda lui Ică Tănase. Și-a pierdut viața legionarul Blaga. Se înrolase în armata germană, ajungând la gradul de elev plutonier. Auzind de formarea armatei naționale, a părăsit unitatea germană și a intrat printre primii voluntari în regimentul nr. 1. Era cel dintâi legionar care-și pierdea viața pe front din unitatea formată la Döllersheim.

Fiind cantonați pe insulă, echipe de soldați trebuiau să treacă zilnic în satul Gatow, cu bărcile, pentru a aproviziona regimentul. Petre Sorici era de serviciu în sat și el se îngrijea de strângerea alimentelor. În timpul acestor treceri zilnice cu barca, mai mulți soldați și-au pierdut viața, din cauza atacurilor inamice. Această situație a durat până la sfârșitul lunii Martie, Generalul Chirnoagă, însoțit de Vasile Iasinschi, au inspectat regimentul nr. 1, pe front. Cum scrie Generalul Chirnoagă, "Era o perioadă de acalmie cu focuri de arme răzlețe și incursiuni peste Oder în timpul nopților. Poziția era bine ocupată și trupa avea moralul ridicat". (Războiul României contra Rusiei Sovietice, p. 296).

 

3. O VIZITĂ LA SOPRON

În plină iarnă, 6 Martie 1945, și chiar pe linia frontului cu Ungaria, am făcut o vizită Generalului Zako, care era șeful serviciului informativ al armatei maghiare, o funcțiune asemănătoare cu a Generalului Gehlen la Germani.

Legătura s-a făcut prin Locotenentul Pfiff, provenit din Abwehr, care, după căderea lui Canaris, fusese integrat în secțiunea VI de la Reichssicherheitshauptamt. Eu îmi exprimasem mai înainte de mai multe ori dorința să-l cunosc pe șeful guvernului maghiar, Szalasy. Acest contact nu s-a putut face, nu știu din ce motive. În schimb mi s-a oferit să întâlnesc pe Generalul Zako, un om de încredere al președintelui.

Călătoria până la cartierul Generalului Zako, undeva în zona frontului, în dreptul orașului Sopron, am făcut-o cu mașina lui Pfiff. Eram însoțit numai de Traian Borobaru. Am ajuns cu bine la casa unde se adăpostea Generalul Zako. Pe afară era frig și fulguia. Generalul ne-a primit cu o deosebită cordialitate. Era înconjurat de un grup de ofițeri, intimi colaboratori de-ai lui în serviciul de informații. Ceea ce m-a surprins mai mult era că Generalul Zako vorbea o românească impecabilă. Mi-a destăinuit sincer că a trăit mulți ani la Brașov, unde fusese trimis de serviciul de informații maghiar. Din contactul îndelungat cu poporul nostru, a ajuns să-l aprecieze și chiar să dorească o înțelegere între cele două popoare, prin concesiuni reciproce.

M-am bucurat de declarațiile Generalului Zako și i-am răspuns că și eu sunt de aceeași părere și sunt convins că se poate ajunge la o conviețuire pașnică între Români și Unguri, în cadrul unei federații sau confederații dunărene. Am trecut apoi la subiectul propriu zis al întâlnirii noastre, al posibilităților de colaborare între armata noastră de la Döllersheim și armata maghiară, în fața puhoiului bolșevic. Notez că, la vremea aceea, Budapesta căzuse, după o rezistență eroică, iar guvernul Szalasy nu mai dispunea decât de o fâșie îngustă de teritoriu de-a lungul frontierei ungaro-germane, fosta frontieră ungaro-austriacă. Orașele Sopron și Szombathely se mai aflau încă sub autoritatea guvernului maghiar. I-am răspuns că noi, Românii, nu putem participa, cu armata națională, la operații pe frontul din Ungaria, din cauza prezenței armatei române pe acest front. Ar însemna să luptăm Români contra Românilor. În mod categoric am cerut guvernului german ca unitățile românești să nu fie întrebuințate în sectoarele unde se găsesc soldați trimiși de București, ci să lupte exclusiv contra Rușilor.

Generalul Zako a înțeles perfect situația noastră delicată și n-a mai insistat. A venit apoi rândul meu să cer concursul guvernului maghiar într-o chestiune militară. I-am explicat dificultățile ce le întâmpinăm cu recrutarea de voluntari pentru armata națională. Nu avem la dispoziție un teritoriu național și ca atare suntem avizați exclusiv la prizonierii români și la refugiați. Aceste rezerve sunt aproape epuizate. Dar, cum am aflat, în Germania au fost aduși de guvernul maghiar circa 20.000 de români din Ardealul de Nord, care au fost angajați ca lucrători pe la țărani sau diverse întreprinderi. Dacă guvernul maghiar, având în vedere că și unii și alții suntem amenințați de același pericol, ar îngădui să putem recruta voluntari pentru armata națională și din acest grup de români, ne-ar face un mare serviciu, întărind unitățile noastre militare.

Generalul Zako a luat notă de cererea mea și a promis că o va supune lui Szalasy. Intervenția Generalului Zako n-a avut rezultatul dorit de noi. Szalasy n-a voit să-și asume răspunderea acestei operații. Probabil de teamă să nu fie acuzat că acceptând recrutări de voluntari pentru armata națională dintre Românii originari din Ardealul de Nord, afectează situația politică a acestui teritoriu, mai ales în acel moment când trupele române puseseră stăpânire pe el.

Generalul Zako a fost și un amfitrion excepțional. Ne-a tratat cu mâncăruri și băuturi pe care noi nu le mai găseam în Germania. N-am uitat bunătatea acestui General și sincera lui dorință să vadă pe Români și Unguri trăind pașnic în bazinul dunărean. Colaborarea cu Generalul Zako a continuat și după sfârșitul războiului. Ne-am reîntâlnit la München și am participat împreună la numeroase acte politice ale refugiaților de dincolo de cortina de fier.

La plecarea de la Generalul Zako ni s-a întâmplat o încurcătură care putea să ne coste viața. Ni s-a indicat de General la plecare pe ce drum trebuie să apucăm ca să ne întoarcem în Austria. Dar cum câmpia era înzăpezită, Locotenentul Pfiff, care conducea mașina, la o cotitură, a luat o direcție greșită, în sens invers. În loc să ne întoarcem în Austria, am început să alergăm spre front. La un moment dat am ajuns în fața unor tranșee, care, spre norocul nostru, erau ocupate de trupele germane. După ce Pfiff și-a declarat identitatea unui alt ofițer german, ni s-a arătat că trebuie să o luăm înapoi pentru a ajunge în Austria.

 

4. ULTIMA CĂLĂTORIE LA BERLIN

La 14 Martie 1945 am făcut ultima călătorie la Berlin. Am fost însoțit de Traian Borobaru, Vasile Iasinschi și Generalul Chirnoagă. Mentorul nostru nelipsit, Profesorul Gamillscheg, era cu noi.

Am făcut această călătorie pentru a mă informa asupra situației militare și ce măsuri s-au luat pentru a opri înaintarea diviziilor sovietice ce ajunseseră la Oder. Un regiment era pe Oder. Dar celelalte două nu se mișcaseră de la Döllersheim, unde continuau instrucția. Voiam să vorbesc apoi cu legionarii din Berlin, dându-le îndrumări pentru eventualitatea că vor trebui să părăsească orașul. Generalul Chirnoagă și Iasinschi au venit la Berlin pentru o altă misiune: să inspecteze regimentul românesc de pe Oder, pentru a cerceta starea în care se găsește și care e moralul trupei. Au venit să aducă un cuvânt de încurajare din partea guvernului român, cerând ofițerilor și soldaților să rămână ferm pe poziție până la capăt.

Am rămas o săptămână la Berlin și în acest răstimp am trăit un teribil bombardament, care, de astă dată n-a cruțat nici Adlon Hotel. Toți oaspeții s-au refugiat în bunkerul hotelului, așteptând sfârșitul bombardamentului. Am văzut atunci, lipiți de zid, pe Degrelle, pe Kaltenbrunner, pe Neubacher, și noi toți, Românii, care locuiam la hotel. Luminile adesea se stingeau și am rămas în întuneric. Când s-a anunțat sfârșitul bombardamentului, hotelul ardea într-o parte. Atunci l-am văzut pe Dörnberg, șeful protocolului Reichului, aducând apă cu o căldare în mână și zvârlindu-o apoi, pentru a stinge focul.

De astă dată n-a mai scăpat de bombe nici Institutul Român. A suferit avarii, dar totuși mai putea fi locuit. Legionarii ce locuiau la Institut și-au păstrat calmul și încrederea. Erau hotărâți să continue lupta pentru țară, în orice împrejurare, chiar dacă Germania ar pierde războiul.

La 21 Martie 1945, am părăsit Berlinul tot cu avionul, însoțit numai de Traian Borobaru. Am făcut o oprire la Viena și de acolo am plecat imediat spre Alt-Aussee, unde lumea era îngrijorată de apropierea frontului. Vasile Iasinschi și Generalul Chirnoagă au plecat la Schwed an der Oder, pentru a inspecta trupele. Au avut consfătuiri cu ofițerii regimentului și cu legionarii din unitate. Iasinschi și-a revăzut fiul. Moralul trupei era ridicat, cum notează Generalul Chirnoagă. Nu s-au desfășurat lupte în această perioadă. Rușii stăteau liniștiți dincolo de Oder și din când în când tulburau liniștea regimentului, aflat pe o insulă, cu salve de artilerie. Pierderile au fost puține. Se făceau incursiuni dincolo de Oder, cu echipe bine antrenate și înarmate, care se întorceau cu prizonieri ruși.

Vasile Iasinschi și Generalul Chirnoagă s-au întors la Viena cu trenul și de acolo au luat drumul spre Alt-Aussee. La sfârșitul lui Martie toți miniștri și toate serviciile noastre erau concentrate în jurul lacului din această localitate.

 

5. WEHRWOLF

Pe la sfârșitul lui Februarie 1945, fiind încă la Roma, primesc vizita lui Kurt Auner, căpetenia SD din România, care reușise să fugă din țară și, după multe peripeții, să ajungă în Austria. Auner lucra la ordinele lui Tzeischka, șeful suprem SD de la Viena, care avea legătură directă cu Himmler.

Ce îmi spune Auner? La Cartierul Führerului s-a decis crearea unui reduit de rezistență bavaro-austriac, având ca bază lanțul Alpilor, începând cu Dachauergebirge. Această regiune ar urma să fie împânzită de soldați germani și de voluntari străini, dispuși să lupte contra unei invazii rusești. Trupele sovietice atinseseră granița maghiară și se presupunea că vor înainta în direcția Graz-Salzburg. Americanii erau încă departe. M-a întrebat dacă guvernul de la Viena ar fi dispus să participe la această ultimă bătălie a Europei contra barbariei din răsărit, care ne amenința pe toți. I-am răspuns că armata națională stă sub ordinele Marelui Cartier German și nu mă pot amesteca în dispozitivul ei de luptă. Un regiment se află angajat pe Oder. Referitor la restul legionarilor voi forma o echipă de voluntari odată strămutați la Alt-Aussee, care va participa la această mișcare de rezistență în munții dimprejur.

Mai târziu am primit tot prin Auner noi precizări. Cu organizarea acestei grupe de luptători în munți a fost însărcinat faimosul Skorzeny, care a și făcut planul de bătălie pentru întreaga regiune. Au început concentrările de oameni și, în curând, vom intra și noi în acțiune. De la Alt-Aussee va pleca spre munți un detașament de ofițeri și soldați SS, sub comanda lui Adolf Eichmann. Grupa legionară care va participa la operație va fi atașată detașamentului Eichmann. Nu e nevoie de efective multe, ci de elemente decise să se înfrunte cu inamicul în ciocniri răzlețe, oprind penetrația lui în lanțul muntos și creând aici o fortăreață inexpugnabilă. Nemții sperau că Aliații, după ce au înfrânt Germania, își vor întoarce armele contra Sovieticilor, iar cei ce se concentraseră în munți vor fi chemați să colaboreze cu armatele anglo-americane din primul moment.

Vom trata mai amănunțit participarea noastră la planul Wehrwolf când ne vom ocupa de finalul guvernului de la Viena, refugiat la Alt-Aussee.

 

6. RUPEREA RÂNDURILOR

Situația nu mai era sigură la începutul lui Aprilie nici în refugiul nostru de la Alt-Aussee. Budapesta căzuse și Ungaria fusese în întregime ocupată de trupele sovietice. Americanii se apropiau de linia munților pe la pasul Brennero. Eram prinși între două focuri. Sigur că ne gândeam, ca toți refugiații, că decât să fim capturați de Ruși, mai bine să cădem în mâna Americanilor.

Mă frământam cu mintea cum era mai bine să procedăm. Punctul de confluență al zonelor americană și sovietică era orașul Linz. Noi cădeam în zona americană, după știrile ce le primiserăm prin radio. Dar ce vor face Americanii cu noi? Nu ne vor aresta și preda Rușilor sau guvernului din România? Am ajuns la concluzia că e mai bine ca nici legionarii și nici membrii guvernului să nu ajungă în mâinile lor, ci să se împrăștie care încotro, și, pe socoteală proprie, să-și caute fiecare salvarea, cum îi va călăuzi Dumnezeu.

Zis și făcut. Începând cu luna Aprilie, am procedat pe etape la evacuarea Românilor concentrați la Alt-Aussee. Le-am spus tuturor că, în echipe mici, de 2-4 persoane, să-și aleagă un loc provizoriu unde să se așeze, până ce își vor găsi un alt rost în lume. Fiecărui călător i-am înmânat o sumă modestă de bani, câteva sute de mărci, pentru a avea pentru plata drumului și pentru primele necesități. Banii aceștia i-am luat din casieria guvernului și dintr-un fond de ajutorare tot în mărci, pus la dispoziție de Ambasadorul Altenburg.

Procedând în modul acesta, rând pe rând, a dispărut aproape întreg grupul de la Alt-Aussee în luna Aprilie, rămânând doar membrii guvernului și legionarii destinați să participe la mișcarea de rezistență din munți. Am respirat ușurat la sfârșitul acestei operații de împrăștiere, gândindu-mă că poate unii măcar din cei plecați vor avea norocul să scape de orice urmărire.

 

7. GUVERNUL EN VOYAGE

Aceeași măsură am aplicat-o și membrilor guvernului. I-am sfătuit să se împrăștie în lumea largă. Aflând de moartea lui Adolf Hitler, m-am dus la Altenburg și i-am prezentat condoleanțele mele și ale guvernului. După aceea, i-am expus planul meu. Nu este bine ca armata de ocupație, americanii în speță, să găsească guvernul grămadă. Poate că or să ne trateze corect, dar tot așa de bine să ne declare arestați și să ne predea Rușilor. Nu cunoșteam angajamentele lor cu Stalin. Și atunci e preferabil ca și membri guvernului să-și caute salvarea pe cont propriu. Altenburg a fost de acord cu punctul meu de vedere și mi-a înmânat din fondurile ce le avea la dispoziție 10.000 dolari, pentru a-i folosi pentru necesitățile proprii și pentru a oferi fiecărui ministru o sumă pentru pribegie.

Apoi a scos dintr-un sertar zece pașapoarte germane, parafate și semnate. Doar trebuiau completate cu numele și semnalmentele posesorului și data la care a fost eliberat. Aceste pașapoarte ne-au fost de un enorm folos, căci ne-au ajutat să ne legitimăm atât în Germania și Austria cât și față de autoritățile de ocupație. Atunci de abia am apreciat noblețea acestui om în toată măreția. Ce păcat că n-am avut un ambasador de talia lui la București. Cum ne-ar fi înțeles, evitându-se tragedia de la Ianuarie!

După ce i-am mulțumit, l-am întrebat dacă el personal se gândește să plece de la Alt-Aussee. M-a privit cu ochii lui albaștri, mari și frumoși, și mi-a răspuns că el rămâne mai departe la Alt-Aussee, așteptând pe Americani. Cum nu a făcut nimic rău în Grecia, unde a fost ambasador, e cu conștiința împăcată. Speră să nu i se întâmple nimic rău.

– Și dacă va fi întrebat de guvernul de la Viena, ce va răspunde?

Mi-a răspuns zâmbindu-mi.

– Le gouvernement est en voyage.

Cu ajutorul banilor puși la dispoziție de Altenburg și a pașapoartelor primite, am organizat strecurarea treptată a membrilor guvernului spre destinația ce și-a ales-o fiecare.

Eu, cu un grup de camarazi, mi-am ales partea cea mai grea. Vom urca la munte cu echipa lui Eichmann. Nu puteam în aceste ceasuri grele pentru poporul german să plec în necunoscut. Nu era corect.

Ministrul de Externe, Mihail Sturdza, s-a retras în Danemarca, unde se refugiase și în cursul războiului. Avea cunoștințe și spera să se poată ascunde pe la ele.

Pe Corneliu Georgescu l-am rugat să plece la Armata Națională, pentru a supraveghea evacuarea regimentelor noastre de la Döllersheim.

Vasile Iasinschi și Generalul Chirnoagă au optat să rămână în ilegalitate. N-a fost chip să-i conving să ia și ei calea necunoscutului. Își imaginau că Americanii îi vor trata cu considerația cuvenită. Ei se încredințau și destinului, zicând că nu poți să scapi de ceea ce îți este scris. Cu ajutorul lui Gamillscheg, Iasinschi cu soția lui au găsit refugiu temporar la Kitzbühel. Peste câteva zile Gamillscheg le-a indicat să plece la Bad-Gastein, unde Ministerul de Externe a fixat locul de concentrare al întregului corp diplomatic al Axei și a membrilor tuturor guvernelor care au colaborat cu Germania. Odată cu familia Iasinschi, s-a retras la Bad-Gastein și soția mea. A plâns la despărțire, dar n-aveam încotro. Dacă am fi rămas împreună, am fi fost primejduiți amândoi. A înțeles și s-a resemnat.

Vladimir Cristi s-a îndreptat spre Innsbruck. Aici a întâlnit mai mulți români între care pe Profesorul Ion Ionică. Profesorul Sângiorgiu s-a retras și el la Bad-Gastein. Dintre toți miniștrii a rămas alături de mine numai Grigore Manoilescu, acceptând să împartă primejdiile ascensiunii prin munți. Era un bun alpinist și încă plin de vigoare, mai tânăr decât ceilalți membri ai guvernului.

Când au intrat Americanii în Alt-Aussee și au dat de Altenburg, prima lor întrebare a fost:

– Unde e guvernul român de la Viena?

– En voyage!, le-a răspuns Altenburg.

Aveau ordine să ne aresteze.

 

8. WEHRWOLF ÎN ACȚIUNE

N-am șovăit nici o clipă să împărtășesc soarta camarazilor germani din Wehrwolf. Aflasem că în alte regiuni muntoase ale Austriei pâlcuri de soldați germani voluntari se urcau pe munți, în locurile desemnate de Skorzeny. Ceea ce mă neliniștea era schimbarea obiectivului inițial. Formația Wehrwolf, cum mi s-a spus, era destinată să se opună unei invazii rusești pe linia Graz-Stuttgart, ceea ce coincidea cu ideologia și planurile noastre. Dar așa cum se conturau evenimentele, Wehrwolf părea dispus să oprească și înaintarea Americanilor spre zona lor de ocupație, în interiorul Austriei. Nu eram sigur. Era o supoziție, căci nu dispuneam de nici o informație precisă. Dar cu toată această neliniște, la ora aceea, o ipoteză, n-am dat un pas înapoi să rămân alături de voluntarii germani până la capăt. De Eichmann știam că fusese însărcinat cu transportul evreilor din Ungaria la Auschwitz, dar acum el era angajat într-o acțiune de război, comanda un detașament de soldați voluntari, și nu mai avea nimic de-a face cu vechile lui acțiuni. Acestea nu ne priveau pe noi.

Sistemul lui Eichmann de a organiza expediția în munți nu era bine ales. Pentru aprovizionarea trupei, dispunea de mari cantități de alimente, depozitate chiar în Alt-Aussee. Fiindcă nu avea benzină suficientă pentru camionul ce-l avea la dispoziție, ca să transporte cu el alimentele la poalele munților, Eichmann a găsit soluția utilizând pe elevii mai mărișori de la școlile din localitate. A format cu ei un lanț de trăgători, care-și treceau pachetele unul de la altul, pe marginea unei văi, care ducea o bună distanță până la urcușul muntelui.

Operația a început după 20 Aprilie 1945 și a continuat chiar după ce se aflase de moartea lui Hitler. Eichmann era la ordinele lui Skorzeny și, ca soldat disciplinat, continua să-și îndeplinească misiunea ce i s-a încredințat. Îmi aduc aminte că înainte de a părăsi Alt-Aussee pentru a mă îndrepta spre munți, am vorbit cu Tzeischka, care se retrăsese în aceeași localitate. L-am întrebat de ce el și ai lui nu luau o decizie, acuma când frontul se apropia de localitate. Mi-a răspuns cu demnitate, privindu-mă în ochi: "Ich bin dienstpflichtig". Ceea ce însemna că nu poate părăsi postul până ce nu primește dezlegarea cuvenită.

Până la urcuș era o vale de circa 4 km. Toată această distanță a fost acoperită de strădania acestor elevi, care au muncit o zi întreagă până ce au depozitat pachetele cu alimente într-un lagăr la poalele muntelui. Am admirat spiritul de disciplină al acestor tineri, când apărea un trimis al Reichului, chiar în zilele sumbre ale finalului, deși la câteva zeci de kilometri se aflau în marș trupele americane. Până în ceasul amar al capitulării, autoritatea Statului german era respectată pe întreg teritoriul lui.

Cu camionul de care dispunea grupa Eichmann s-au transportat corturi, arme, muniții și multe alte lucruri necesare unei vieți de munte. Nu știu prin ce minune, Dumnezeu s-a îndurat de acești pribegi și ne-a binecuvântat cu o vreme călduță. Nu ploua, nu ningea, nici chiar noaptea nu simțeam frigul. Soarele strălucea pe cer și ne încălzea. Primăvara era mai înaintată decât alte dăți, în a doua jumătate a lunii Aprilie. Când ne-am urcat la munte, ne-am mirat că nu am descoperit pete albe de zăpadă. Se putea dormi bine la umbra copacilor. Pământul era uscat.

În afară de Grigore Manoilescu, echipa era compusă din următorii legionari: Mircea Dimitriu, fostul șef al studențimii legionare de la Timișoara, fugit în Germania în timpul prigoanei carliste și rămas la Berlin, chiar în timpul guvernării noastre. În timpul guvernului de la Viena, mă însoțea în toate deplasările unde era nevoie de prezența mea în Austria; Traian Borobaru, nelipsitul meu secretar; Petre Ponta, gazda noastră de la Berlin; Dr. Ion Fleșeriu, fostul prefect de Sibiu, și Vasile Hanu, originar din Alba Iulia, figură bine cunoscută de legionar în întreg Ardealul. Dintre acești însoțitori cei mai buni pentru o eventuală rezistență în munți erau Grigore Manoilescu, ofițer de rezervă, care făcuse războiul, luând parte la asediul Sevastopolului, apoi Dr. Ion Fleșeriu, și el ofițer de rezervă; Petre Ponta, care deși nu făcuse armata, era îndemânatic în toate chestiunile tehnice și învățase repede mânuirea armelor. Vasile Hanu era curajos, dar n-avea pregătirea militară necesară, Mircea Dimitriu era de asemenea un bun tehnician și chiar făcuse cursuri militare la Școala Politehnică din Timișoara. Eu cu Borobaru eram la coada calificărilor, pentru eventualitatea unei rezistențe în munți.

După ce alimentele au fost transportate la poalele munților, am început să le urcăm la înălțimile dimprejur. În fața noastră se ridica o pantă mai dulce, dar în spatele ei ne așteptau văgăuni și stânci. Eu eram extrem de slăbit din cauza eforturilor săvârșite în ultimele luni. Abia târam câte un pachețel. Am avut noroc cu Petre Ponta, care se încărca zdravăn cu lucrurile din lagăr. La sfârșitul lui Aprilie, începutul lui Mai, noi continuam să ne cățărăm în munții dimprejur, urcând din loc în loc, cu mâinile noastre, alimente, arme, corturi și îmbrăcăminte. O muncă grea și istovitoare. Puterile noastre slăbeau văzând cu ochii.

La începutul lui Mai, am aflat, prin iscoadele ce rămăseseră în urmă, că Americanii au intrat în Alt-Aussee. Acum nu se mai punea problema rezistenței în munți, ci cum să ne pierdem urma cât mai sus posibil, pentru a nu fi descoperiți de Americani. Același drum, dar cu alte obiective. Situația grupului Eichmann, și a noastră împreună cu el, era critică, deoarece atât la Alt-Aussee cât și în toate satele dimprejur se aflase de retragerea unui grup de soldați în munți. Fără îndoială că și Americanii aflaseră de existența acestor Wehrwolf și se pregăteau să cerceteze ascunzișurile. Nici în acel ceas de primejdie acută nu m-am gândit o clipă că noi, grupul celor șapte, am putea abandona pe soldații germani. De aceeași părere au fost toți camarazii mei. Vom împărtăși aceeași soartă, orice s-ar întâmpla. Ne-am reluat ocupațiile noastre obișnuite, ca și cum focul n-ar arde în urma noastră.

Era o zi frumoasă. Cobor de pe înălțimea unde ne aflam și mă apropii de vale. Îl văd pe Eichmann că urcă spre noi și ne întâmpină. Eram cu Borobaru și Petre Ponta. Îmi spune, cu un aer de tristețe, că după moartea lui Hitler, Wehrwolf și-a pierdut orice rațiune de existență. A primit ordin de la superiorii lui să lichideze operația, lăsând libertate tuturor voluntarilor să se îndrepte oriunde cred de cuviință, pe socoteala lor proprie. Jos, în cortul lui, se găsesc câteva monede de aur și mari cantități de țigări. Legionarii pot lua din aceste lucruri, pentru a se putea strecura mai ușor în necunoscut. La despărțire, întrebându-l unde are de gând să se retragă, mi-a răspuns că, după toate probabilitățile, în Germania de Vest. Mi-a arătat apoi o capsulă ce-o avea între măsele.

– Dacă sunt prins, apăs pe capsulă și mor. Ich will nicht dem Reiche schaden.

Ultimul act al colaborării noastre cu Reichul se încheiase. Nu noi am rupt pactul, ci printr-o decizie mai înaltă care ne privea și pe noi. Am fost mulțumit sufletește că ne-am făcut datoria de aliat loial al Reichului până la capăt.

 

9. SOARTA ARMATEI NAȚIONALE

Cum am scris mai înainte, armata națională se împărțise. Regimentul 1 era în poziție pe Oder, iar regimentele 2 și 3 își continuau organizarea și instrucția la Döllersheim. Capitularea Germaniei a prins armata națională între aceste două fragmente și fiecare și-a urmat destinul lui.

La Regimentul 1, după inspecția Generalului Chirnoagă, s-a petrecut ceva neprevăzut. La 2 Aprilie a venit un ordin de la Comandamentul Suprem al Armatei Germane, prin care se cerea Comandamentului Regimentului să facă o severă triere a trupei și să nu rămână pe front decât elementele sigure. Ce se întâmplase? Se petrecuse anumite defecțiuni la trupele străine care luptau alături de Germania: la o unitate maghiară și la diviziile lui Vlasov care luptau în Cehoslovacia. Hitler a luat atunci o decizie globală, prin nimic justificată pe plan general, aplicându-o tuturor forțelor străine care luptau contra Rușilor. Între alte trupe, a fost lovit și regimentul românesc de pe Oder.

În total acest regiment avea 3.000 de soldați, repartizați în două batalioane, sub comanda Căpitanilor Opriș și Dreve. Batalionul II al lui Dreve a fost retras de pe front, dezarmat și trimis ca unitate de lucru în spatele frontului. Primul batalion, al Căpitanului Opriș, a rămas mai departe pe poziție, ca unitate de luptă. Decizia luată a provocat consternare atât în trupă cât și în corpul ofițeresc, pentru că în sânul acestui regiment nu se produsese nimic care să justifice dezarmarea lui. Moralul era ridicat, cum a constatat și Generalul Chirnoagă. Am aflat și eu de această măsură fiind la Alt-Aussee, și am protestat în locurile cuvenite. Cum am aflat mai târziu, actul de dezarmare al trupelor străine avea și un alt tâlc: lipsa armamentului în armata germană. Noile unități, denumite Volkssturm, nu aveau arme, și atunci s-a procedat la confiscarea materialului belic de la trupele străine și distribuirea lor la Volkssturm, format în mare parte din oameni mai în vârstă.

Batalionul întâi, comandat de Căpitanul Opriș, a rămas mai departe în linia de luptă, fiind atașat la III SS Panzer Korps. Noua misiune a batalionului era să oprească invazia carelor de luptă sovietice și, în acest scop, i s-au distribuit numeroase Panzerfaust. Regimentul, redus la un batalion, s-a numit de atunci Panzerzerstörung Regiment. Aceste schimbări au avut loc cu câteva zile înainte de începerea ultimei ofensive sovietice, din 16 Aprilie 1945, al cărei obiectiv era cucerirea Berlinului.

În fața puternicei ofensive a forțelor sovietice, care trecuseră Oderul în mai multe puncte, armata germană care apăra linia fluviului n-a putut rezista și a început o mișcare de retragere generală. Regimentul român, cu ambele batalioane din nou reunite, au urmat același curs al retragerii spre Vest. Românii s-au retras mai întâi spre Eberswalde și de aici spre Oranienburg. În drum spre această localitate, s-a încercat de către o unitate SS, Kampfgruppe Harzer, o regrupare de forțe, din resturile altor unități militare aflate în retragere, cât și din detașamente din aviație și marină, la care s-au adăugat diferite corpuri străine de voluntari. În cadrul acestei forțe improvizate a intrat și batalionul nostru. Această forță ad-hoc s-a numit Grupul de Atac Von Wolff. Erau încercări disperate, care nu mai puteau opri avalanșa sovietică, mai ales după ce s-a aflat și de moartea lui Hitler. Debandada era generală.

Trupele române s-au retras pe linia Oranienburg-Neuruppin-Perleberg, fugind de Ruși odată cu soldații germani și mulți civili. Exodul s-a sfârșit în orașul Ludwigslust, la 3 Mai 1945, ocupat de Americani. La marginea orașului, soldații români au fost percheziționați pentru arme și apoi internați în lagăr cu mii de prizonieri germani. A doua zi Americanii le-au pus în vedere ca toată lumea să părăsească Ludwigslust și să treacă Elba, deoarece ei au ordin să predea acest teritoriu Rușilor. Cu camioanele puse la dispoziție de Americani, civilii și militarii fugari au trecut dincolo de Elba. Prizonierii au fost predați Englezilor, deoarece la Vest de Elba se întindea zona lor de ocupație.

De aici încolo soarta soldaților și ofițerilor români care au aparținut regimentului 1 a fost diferită, după cum s-au împrăștiat. Mulți ajungând dincolo de Elba, și-au schimbat hainele militare cu haine civile și s-au aciuit pe la gospodăriile țăranilor, care aveau nevoie de brațele lor de muncă. Aceștia n-au mai avut de suferit prin lagăre, reușind cu timpul să se asimileze refugiaților civili.

Mulți soldați și gradați au preferat să urmeze destinul rezervat tuturor prizonierilor de război, alături de Germani și alte naționalități. Aceștia au dus-o mult mai greu, fiind tratați ca inamici de armatele biruitoare. Au fost transferați dintr-un lagăr într-altul de Englezi, în diferite localități din Nordul Germaniei, până ce, în ultima lor etapă, ostașii proveniți din regimentul 1 au fost concentrați într-un mare lagăr de prizonieri de lângă Bruxelles. Erau în paza Englezilor și dormeau în niște gropi acoperite cu corturi. Mulți s-au îmbolnăvit.

Calvarul lor a durat aproximativ un an. În Mai 1946 au fost eliberați, după nenumărate interogatorii și anchete. La început autoritățile aliate înclinau să-i repatrieze cu forța în România, unde i-ar fi așteptat alte chinuri și alte închisori. Atitudinea autorităților engleze s-a modificat treptat, pe măsură ce au luat cunoștință de evenimentele din România, unde se instalase un regim comunist tot așa de crud ca și în Rusia. După ieșirea din lagărul belgian, în primăvara lui 1946, ofițerii și soldații adunați aici s-au risipit și ei în lumea întreagă, căutându-și noi rosturi de viață în țările străine.

Întorcându-ne acuma la Döllersheim, regimentele 2 și 3 cantonate aici n-au părăsit cantonamentul până în ultimul moment, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat pe front. Au continuat cu instrucția și viața ostășească. Abia când Rușii au înaintat adânc în Austria, Colonelul Alexandrescu, cel mai înalt grad din corpul ofițerilor, a dat dispoziții ca trupele să se retragă spre Vest. Cele două regimente s-au pus în marș spre granița ceho-slovacă. În curând au dat de trupele americane care i-au făcut prizonieri și i-au internat în lagăr. Peste opt mii de oameni au intrat pe poarta prizonieratului. N-au fost repatriați cu sila, ci s-a cerut fiecăruia să declare dacă vrea să rămână în Occident sau să se întoarcă acasă. Mulți soldați, chinuiți de dorul de casă, au ales calea repatrierii. Ofițerii acestor regimente și un contingent de soldați au preferat să rămână în Bavaria, de unde mai târziu s-au împrăștiat în lumea întreagă.

 

10. ECHIPELE ZBOARĂ SPRE ȚARĂ

Dintre legionarii intrați în școlile speciale s-au format în total zece echipe care au fost parașutate în țară. Aceste echipe erau alcătuite din doi specialiști T.F.F., care proveneau de la Breitenfurth, unde nu se învăța altceva decât telegrafie fără fir. În total din această școală au ieșit 20 de elemente cunoscătoare ale mânuirii acestor aparate. La fiecare echipă au fost repartizați doi absolvenți ai acestei școli.

Dar echipele trimise în țară erau mai numeroase. Fiecare era formată din 5-6 persoane. În afară de telegrafiști, intrau în compunerea echipelor a încă 3-4 legionari, ieșiți de la alte școli, unde se învăța mânuirea armamentului și a explozivilor.

Misiunea acestor echipe, așa cum li se indicase de la școlile absolvite, era să provoace acte de sabotaj în spatele frontului și să transmită informații de ordin militar locurilor de recepție din Germania.

Făcând o vizită la Breithenfurth, le-am dat instrucțiuni camarazilor de aici să se abțină de la orice act de sabotaj, căci aceste acte sunt contra-producătoare. Efectele lor sunt neînsemnate pe planul operațiilor militare, dar, în schimb, represaliile pot fi teribile, chiar și asupra populației.

Ceea ce trebuie să facă ei, este să ia contact cu legionarii din regiunea unde vor fi lansați și, împreună cu ei, să formeze o rețea de organizații legionare locale, care să se opună cotropitorului. Cu alte cuvinte, să pună bazele mișcării naționale de rezistență care, în final, să cuprindă toată țara. Ei trebuie să se strecoare pe nesimțite în masa românească, de unde să-și recruteze forțele de luptă. Să nu se avânte în acțiuni izolate, ci mai întâi să reconstituie Mișcarea, în vederea unei lupte de lungă durată în clandestinitate. Am dat aceste instrucțiuni fără prezența Locotenentului Pfeiffer, explicându-i acestuia că sunt anumite chestiuni care privesc exclusiv Mișcarea. El a înțeles și ne-a lăsat singuri.

Desfășurarea ulterioară a evenimentelor a confirmat justețea tezei pe care o susținusem în fața legionarilor pregătiți să debarce în țară. Din colaborarea lor cu legionarii liberi din țară s-a născut mișcarea de rezistență din România, care a durat, până în 1955. Elementele venite de la Viena, înfrățite cu legionarii liberi din țară, au pus bazele luptei de guerrilă cu comuniștii, care s-a prelungit pe o perioadă de 10 ani.

Cei închiși la Aiud n-au putut fi liberați din cauza miopiei partidelor politice, care au guvernat în primele luni după 23 August. În felul acesta, un prețios capital uman s-a irosit îndărătul gratiilor închisorilor. Mai târziu, când oamenii politici din partide au căzut ei înșiși victimă teroarei comuniste, și-au dat seama de greșeala lor, dar era prea târziu să mai îndrepte ceva.

Din aceste echipe, opt au fost parașutate înainte de Crăciunul anului 1944, iar două și-au luat zborul spre țară în 24 Martie 1945. Aceste ultime echipe erau destinate să coboare în Bucovina, sub comanda lui Ovidiu Găină. Elementele recrutate să facă parte din aceste echipe aparțineau școalei de la Korneuburg, de sub comanda lui Virgil Popa. Încă din luna Ianuarie 1945 au părăsit acest centru și au fost îndrumați spre alte școli de pregătire pentru a primi o instrucție specială. În sfârșit au fost aduși de la Wiener-Neustadt, de unde și-au luat zborul spre țară. deasupra Budapestei au suferit un atac nocturn, din partea artileriei anti-aeriene sovietice. Avionul, după îndeplinirea misiunii, s-a întors cu bine la bază.

Parașutarea lor nu s-a realizat în cele mai bune condiții. Piloții avioanelor nu puneau toată sârguința necesară. Majoritatea lor considerau aceste operații riscante puțin folositoare pentru război, care era pe sfârșite. Piloții avioanelor nu cunoșteau cu precizie locurile unde trebuiau să fie lăsate să cadă parașutele, cu încărcătura lor umană și cu materialul însoțitor. Verca, în cartea lui faimoasă, Parașutați în România vândută, arată cum avionul cu care a zburat el și camarazii lui i-a lansat la sute de kilometri distanță de locul prevăzut. Aproape la toate echipele care au atins pământul s-au petrecut incidente de acest gen și chiar mai grave. Un camarad, Pașca, s-a agățat cu parașuta de un copac și a murit strangulat, fără să-l poată ajuta nimeni, ceilalți căzând la mari distanțe de el.

Istoricul acestor echipe și rolul jucat de ele în mișcarea de rezistență formează un alt capitol, care trebuie povestit de cei ce au participat la aceste lupte și au supraviețuit. Un fapt trebuie totuși subliniat. În timp ce activitatea guvernului de la Viena intra în penumbra amurgului, dincolo, în țară, începea o altă acțiune a Legiunii, cu consecințe neprevăzute pentru viitorul neamului. Mișcarea Legionară, care își pierduse capacitatea de luptă în exil, prin dispariția guvernului de la Viena, s-a transplantat în țară, unde a reînviat cu vigoare, scriind un nou capitol de glorie națională.

 

11. CE S-A ALES DE GRUPUL DIZIDENT

După formarea guvernului național, grupul dizident de aproximativ 35-40 de persoane a renunțat la acțiunea de sabotaj, nemaiavând nici o perspectivă. După evacuarea noastră de la Viena, pe măsură ce se apropiau Rușii, grupul dizident s-a împrăștiat și el care încotro, pe teritoriul german. În genere, au dus-o mai bine decât legionarii noștri. Ei trăiau departe de primejdii, în linia a doua, în timp ce camarazii lor, rămași leali, s-au înrolat fie în armata națională fie că au intrat în școlile speciale sau în activitățile guvernamentale. O parte din ei au fost parașutați în țară, unde au început acțiunea de reorganizare a Mișcării și de formare a frontului intern anticomunist. Dizidenții au stat deoparte fără să-și asume vreo răspundere politică. Nu-i amenința nici o primejdie de moment, gândindu-se doar cum să se salveze în momentul prăbușirii Germaniei. Dizidenții s-au bucurat mai departe și în locurile unde au poposit din nou, de ajutorul ce-l distribuia guvernul de la Viena tuturor persoanelor aflate sub protecția lui. Unele căpetenii au reușit chiar să o ducă foarte bine, obținând posturi administrative din partea Statului german și bucurându-se de o remunerație substanțială.

În Ianuarie 1945, făcând o vizită la oficina lui Sauckel din Berlin, am fost surprins dând acolo de avocatul Nicolae Șeitan, un intim al lui Papanace. Șeitan, nu știu prin cine, a intrat acolo îndeplinind funcțiunea de om de legătură cu muncitorii români din Germania. Un alt adept al lui Papanace, Virgil Mihăilescu a nimerit-o și mai bine. A fost angajat ca funcționar la Serviciul Central Anti-Iudeo-Masonic de la Frankfurt/Main. Fiind în țară Bibliotecar la Academie, și-a găsit rostul la această instituție pentru a pune în ordine fișierul existent. Nu mai vorbim de Viorel Trifa, care a dus-o cel mai bine dintre noi toți, locuind cu Mitropolitul Visarion la un Hotel din Kitzbühel.

În perioada de lichidare a efectivelor noastre de la Alt-Aussee, în a doua jumătate a lunii Aprilie, am primit vizita unui grup de legionari macedoneni, care veneau de la o școală a Abwehrului, situată undeva în Tirol, și al cărui șef era tot Locotenentul Pfeiffer. Când trupele aliate s-au apropiat de localitatea unde funcționa școala, elevii ei au fost îndrumați de directorul școlii, Pfeiffer, sau un substitut al lui, să se adreseze guvernului de la Viena, care se retrăsese la Alt-Aussee, pentru a primi ultimele instrucțiuni. N-am știut nimic până atunci de existența acestei școli speciale, destinate să formeze cadre pentru a fi parașutate în Macedonia și Nordul Greciei, urmând să lupte contra formațiilor comuniste ale lui Marcos. Papanace a trebuit și el să plătească un tribut de vieți omenești Germanilor din grupul macedonean, care nu s-au mulțumit numai cu criticele lui acerbe la adresa mea. Aflasem întâmplător ceva despre parașutarea în Macedonia a câtorva elemente macedo-române, dar despre existența acestei școli nu știam nimic.

Evident că eu nu puteam face altceva decât să le dau aceleași instrucțiuni ca și tuturor legionarilor ce părăseau în acele momente Alt-Aussee. I-am sfătuit să părăsească localitatea cât mai repede, procurându-le acte și ceva bani. Ei s-au bucurat de ocrotirea noastră și au plecat mulțumiți că au găsit o mână de ajutor în acele ceasuri grele.

 

 

VIII. PRINTRE REȚELELE ALIATE

 

Se încheiase capitolul alianței cu Germania. Întrebarea ce se punea acum, și mie și tuturor legionarilor, era cum vom fi primiți de Aliații Occidentali, în raza cărora vagabondam dintr-un loc într-altul. Speranțele noastre de a supraviețui șocului cu Aliații erau minime. Tratamentul ce l-au anunțat că îl vor aplica grupărilor politice ce-au colaborat cu Germania nu diferea întru nimic de cel aplicat conducătorilor celui de-al Treilea Reich. Pe aceștia îi vor judeca direct puterile biruitoare într-un Tribunal Internațional, în timp ce pe colaboratorii lor din diverse State și naționalități îi vor trimite să-și ispășească crimele lor chiar în țările de origine.

Nouă așadar, care am format guvernul de la Viena, ni se rezerva perspectiva de a fi arestați de Aliați și trimiși în România, pentru a răspunde de "crimele noastre" în fața justiției românești.

 

1. FUGA ÎN NECUNOSCUT

După despărțirea de Eichmann și detașamentul său, grupul legionar nu mai atârna de nimeni și nu mai avea nici o obligație politică sau militară față de Reichul german. Eram liberi să ne decidem singuri soarta. M-am reunit cu camarazii mei și le-am comunicat convorbirea avută cu Eichmann. De acum înainte, fiecare va pleca unde îl va lumina mintea și răspunderea proprie. Am împărțit fiecăruia o sumă de bani din rezervele noastre, în mărci și dolari, și le-am înmânat și pașapoartele ce le primisem de la Altenburg. Din cei șapte ce au urcat la munte, s-au format trei grupe:

Toți s-au aprovizionat cu țigări din stocul aflat în vale, în cortul lui Eichmann. Era un obiect de schimb mai prețios decât banul.

Ne-am despărțit mai întâi de Hanu și Dr. Fleșeriu, care s-au hotărât să se întoarcă la Alt Aussee, cu gândul să se stabilească la Linz, în zona de ocupație americană.

Noi cinci am mai mers o postață împreună pe o vale care cobora de la munte. La capătul ei, ne-am despărțit, îngrijorați de ce ne așteaptă.

Pașapoartele noastre germane le-am completat în așa fel încât să poată servi la legitimarea noastră atât prin fața autorităților germane cât și a Aliaților. Toți eram germani originari din Siebenbürgen, veniți la lucru în Reich.

Petre Ponta se numea Peter Schüller.

Traian Borobaru, Johann Waber.

Horia Sima, era Josef Weber.

Petre Ponta vorbea perfect nemțește. El intra totdeauna în legătură cu populația locală sau cu autoritățile. Noi, lângă el, tăceam molcom. Cum nici eu nici Borobaru nu știam bine nemțește, am convenit să spunem că suntem Volksdeutche din Transilvania, dintr-o regiune precumpănitor românească. Așa se face că în toate părțile unde ne-a azvârlit soarta, ajunsesem să fim cunoscuți ca Die drei Siebenbürger.

După despărțirea de echipa Mircea Dimitriu-Manoilescu, noi, cei trei, ne-am decis să trecem din Austria în Germania, unde speram să ni se piardă urma mai ușor. Rămânând în Austria, era de presupus că Americanii ne vor căuta în această țară, dat fiindcă guvernul de la Viena își avusese ultima reședință la Alt-Aussee.

După ce am rămas singuri, am luat-o înainte în direcția Salzburg. Am poposit într-o localitate, unde se strânseseră și alte grupe de refugiați. Au aprins un foc mare în piață și acolo ne-am strâns și noi. Au început fel de fel de discuții asupra războiului. În sânul acestei comunități de refugiați am aflat știrea că Americanii se îndreaptă spre Alt-Aussee, pentru a captura pe membrii guvernului român. Un fior ne-a trecut prin suflet, dar am comentat și noi în rând cu ceilalți soarta ce-i așteaptă pe Românii care au colaborat cu Germanii în ultima fază a războiului.

După noaptea petrecută în această localitate, ne-am îndreptat spre șoseaua principală, care ducea spre Salzburg. Pe această șosea ne-am întâlnit cu o coloană de soldați germani care se retrăgea din Ungaria Cum mergeau de capul lor și fără nici o pază aliată, am acceptat invitația să ne urcăm în căruțele lor. Eram bucuroși că nu mai trebuia să cărăm în spinare rucsacurile pline cu fel de fel de lucruri. Așa am mers o zi întreagă, dar, la un moment dat, ne-am întâlnit cu soldați americani care îndreptau căruțele cu soldați germani spre un lagăr de concentrare al prizonierilor. Vrând-nevrând, am intrat și noi în lagăr și ne-am trezit prizonieri la Americani. Ne-am uitat speriați unul la altul și ne făceam planul cum să scăpăm de aici. Poarta lagărului era păzită de soldați americani și aceștia nu lăsau pe nimeni să iasă fără un bilet de voie de la Comenduirea lagărului. Am avut noroc cu o fată germană ce știa englezește și servea ca Dolmetscher pe lângă autoritatea lagărului. Ea s-a dus la șeful lagărului, explicându-i că noi nu suntem soldați, ci civili din Transilvania, aduși la lucru în Germania. Am primit autorizația de a părăsi lagărul, răsuflând ușurați după ce ne-am văzut iarăși pe șosea.

N-am intrat în Salzburg, de teamă să nu fim supuși la alte controale, ci ne-am oprit la nord de Salzburg, pe malul fluviului Salzach. Pe țărmul acestui râu nu eram singuri. O mulțime de tineri care aparținuseră lui Waffen SS își căutau și ei un loc de trecere peste râu, pentru a dispărea în Germania. Salzach este un fluviu adânc și primejdios. Nu se putea trece înot. Toți căutau o barcă sau un pod prin apropiere. Dar nu găseau, umblând și ei, ca și noi, în neștire pe malul râului. Așa am petrecut o zi și o noapte în păduricea din marginea apei.

Dimineața observăm, spre mirarea noastră, o barcă lipită de țărm. Fusese folosită de alți fugari și apoi părăsită. A cercetat-o Petre Ponta și era în perfectă stare. Dar fluviul era mare și turbat, iar barca nu avea nici cel puțin vâslă. Cum să trecem dincolo în Bavaria? Petre Ponta a înjghebat un fel de cârmă, ne-am urcat în barcă și am pornit spre țărmul celălalt. Nu știu cum s-a făcut că barca, ascultătoare, după ce a trecut de mijlocul apei, s-a îndreptat lin spre partea cealaltă. Am sărit repede din ea și am lăsat-o în plata Domnului.

Dimineața ne-a prins în localitatea Waldhut din Bavaria. Acolo am dat de o familie de țărani care ne-au primit cu toată dragostea și ne-au aprovizionat cu lucruri de-ale mâncării pentru lunga călătorie ce ne aștepta.

Am lăsat în urmă Austria și acuma începea aventura noastră în Germania. În orice caz, eram bucuroși că scăpaserăm de urmărirea trupelor americane. Cuibul de la Alt-Aussee era gol.

 

2. PER PEDES APOSTOLORUM

După ce am ajuns pe țărmul celălalt, în Bavaria, și ne-am împrospătat forțele la familia de țărani din Waldhut, am luat-o înainte în interiorul țării, fără să avem o țintă precisă. Ceea ce ne preocupa pe noi în acel moment era să ne îndepărtăm cât mai mult de granița austriacă, de unde ni se părea că vin urmăritorii noștri. În teritoriul german, credeam noi, ne vom pierde urmele în masele de refugiați.

N-avem alt mijloc de transport decât propriile noastre picioare. De altminteri, nu eram singuri. Mii de refugiați germani fugeau de Ruși căutându-și adăpost în zonele occidentale.

În drumul nostru, am evitat marile centre și ne-am strecurat mai mult prin sate și cătune. Ruta noastră de marș a fost la răsărit de München. După mai bine de o lună de zile am mers din loc în loc, am dat de orașul Landshut. Ne-am decis să ne stabilim aici pentru o mai lungă perioadă de timp. De la începutul lui Mai, când am părăsit regiunea Alt-Aussee, vremea bună ne-a însoțit, ca o binecuvântare, tot timpul. La începutul lui Iunie 1945 eram la Landshut, unde ne-am găsit o locuință convenabilă și am început formalitățile pentru legalizarea noastră. Fiind germani din Transilvania, ni s-a cerut o carte de lucru. Am fost îndrumați chiar de ei la niște țărani, care aveau nevoie de brațe de muncă. Dar familia de țărani, la care am fost trimiși de autoritățile municipale, când ne-a văzut că suntem niște domni, a refuzat să ne angajeze, presupunând că nu vom fi buni la muncile câmpului. Așa am rămas fără carte de lucru, indispensabilă pentru încetățenirea noastră la Landshut.

La Landshut am dus-o destul de bine. Țigările ce le aveam făceau minuni. Pe bani nu prea primeam alimente, dar cu țigările ni se deschideau toate ușile. Tot cu ajutorul acestui articol ne-am cumpărat niște biciclete, trei la număr, sacrificând bineînțeles o cantitate mare din depozitul ce-l aveam.

Odată în posesiunea acestui vehicul, ne-am hotărât să coborâm spre sud și să pătrundem în zona franceză. Gândul nostru era ca să trecem Rinul, să ajungem la Paris și de aici, cine știe, în Spania, care ni se părea nouă atunci o țară a făgăduinței.

Ne-am prezentat autorităților americane ale locului și le-am explicat că vrem să trecem în zona franceză, unde aveam rudenii. Grație unei fete germane, care servea de interpret, am obținut imediat prețiosul document, un travel leave, cum îl numeau pe limba engleză. Ni s-a indicat în permisul de călătorie și orașul unde voiam să ajungem, Freiburg.

La începutul lui Iulie 1945, am părăsit Landshut și am pornit cu bicicletele pe șoseaua principală, nemaiavând temeri de autorități. Am fost legitimați pe drum de câteva ori, dar fără să fi avut vreo supărare. Am ajuns la Landsberg, unde am aruncat o privire asupra fortăreței unde fusese închis Hitler în 1923. Ne-am continuat drumul spre Memmingen, oraș de frontieră, de unde începea zona franceză.

Șederea noastră la Memmingen s-a prelungit peste așteptări din cauza bunei găzduiri ce-am întâlnit-o la o familie de funcționari. Aceștia ne-au pus la dispoziție o locuință convenabilă, unde am putut dormi tustrei. De asemenea, ne-au oferit și ușurințe pentru masă. În schimb trebuia să lucrăm toți trei la o moșioară a lor. Se strângea tocmai recolta de pe câmp. Petre Ponta, ca de obicei, s-a distins prin zelul său. Borobaru se străduia să-i țină pas, iar eu eram cel mai nepriceput la munca câmpului și cel mai slab ca randament.

Acest popas prelungit ne-a costat o altă lună, încât abia pe la începutul lui August ne-am reluat drumul spre Apus. Gazdele stăruiau să rămânem la ele și chiar să ne stabilim la Memmingen. Ele nu știau cine suntem și ce foc ne arde în spate. În zona franceză, ne spuneau gazdele, e mult mai rău decât în zona americană. Oamenii nu au ce mânca și Francezii se poartă rău cu populația.

Dincolo de Memmingen este un râuleț ce se cheamă Iller. L-am trecut pe un podeț și am pășit în zona franceză. Dar abia am făcut 100 de metri, pe un drum paralel cu râul, și ne trezim în față cu o patrulă franceză de marocani. Aceștia, când ne-au văzut, ne-au somat să ne oprim și ne-au cerut pașaportul. Nu știu cum s-a făcut că în acel moment, toți trei, în mod spontan, am scos pașapoartele noastre românești în locul celor germane. Acestea erau redactate în limba franceză. Marocanii au citit pașapoartele, s-au luminat la față, ne-au bătut pe umeri și ni le-au restituit. Ne-au întrebat de unde suntem. Auzind că suntem români s-au bucurat și mai mult. Ne-au arătat șoseaua principală, care duce spre interiorul zonei lor. Am răsuflat ușurați. Ce s-ar fi întâmplat dacă am fi scos pașapoartele germane?

Am străbătut prin mai multe localități, până ce am dat de un sătuleț, numit Rozna, nu departe de Sigmaringen. Satul era așa de mic, vreo trei sute de locuitori, încât nu avea nici post de jandarmi! Loc ideal de șezut pentru niște fugari. Tot satul ne-a primit cu alai, când au aflat că suntem Siebenbürger. Am găsit casă și hrană. Ni s-a oferit loc de lucru în gospodăriile lor. Trăiam ca într-o mare familie. Nu ne-au deranjat nici autoritățile franceze și nici cele germane. Întreg satul ne privea cu simpatie și au început și din partea lor ofertele să rămânem la ei. Am rămas și la Rozna peste o lună de zile.

În sfârșit, spre sfârșitul lunii August ne-am urcat pe biciclete și am pornit spre Freiburg. Cam la o sută de kilometri de oraș am dat de o localitate care ne-a plăcut. Se numea St. Margen. Ne-am hotărît să facem un popas și aici. Am stat aici vreo trei săptămâni până ce, într-o zi, suntem chemați la jandarmeria locală. Am fost numai eu cu Ponta. Ne-au cerut hârtiile. Pașapoartele erau în regulă. Am avut grijă să scoatem și permisul de călătorie de la Americani. Totul în ordine. Dar, spre mirarea noastră, șeful jandarmeriei ne-a spus că este mai bine pentru noi să părăsim localitatea. Au venit niște denunțuri la Francezi. Șeful de post aparținea vechilor cadre ale poliției și s-a arătat binevoitor față de noi.

A doua zi am plecat spre Freiburg, fără să ne mai uităm în urmă.

 

3. ATITUDINEA DEMNĂ A POPORULUI GERMAN. CÂTEVA OBSERVAȚII DIN CĂLĂTORIA NOASTRĂ PRIN GERMANIA

Nefiind Români, ci Germani din Transilvania, în virtutea actelor ce le aveam, aveam prilejul să cunoaștem atitudinea poporului german, în intimitatea gândurilor lor, după înfrângerea suferită în război.

I. Ceea ce ne-a surprins și ne-a umplut sufletul de admirație a fost ținuta demnă a poporului german. N-am auzit în nici o casă de neamț vreun cuvânt greu la adresa lui Hitler sau a conducătorilor celui de-al Treilea Reich. Toți dădeau din cap spunând cu tristețe: Das haben wir nicht verdient. Nenorocirea în care căzuseră, cu țara împărțită în patru zone de ocupație, era pentru poporul german o nenorocire colectivă, pe care trebuia să o suporte în comun. N-am auzit din gura nici unui german condamnări sau blesteme la adresa conducerii anterioare.

II. A doua constatare, tot atât de remarcabilă, este că familiile germane din sate și orașe au început să lucreze cu același zel, ca și cum n-ar fi trecut peste ele cumplitul război. În mijlocul ruinelor, în orașele bombardate, am văzut femei de 70 de ani, cărând, cu mâinile lor, pietre, cărămizi și moloz din curțile lor transformate de bombe într-o mare de ruine. Începuseră de la zero să-și refacă gospodăriile lor distruse, până ce țara lor a ajuns în starea înfloritoare de astăzi. Germania, în 1945, era plină de speculanți, dar aceștia erau în mare parte străini. Țăranii, meseriașii, și-au reluat locul lor de muncă cu mândrie și hotărâre.

III. Noi, cei trei Siebenbürger, am fost primiți cu deosebită dragoste în toate familiile germane unde ne-a azvârlit soarta. Ne considerau din neamul lor și datoria lor de Germani îi obliga să-i ajute pe frații lor de pribegie. Solidaritatea națională s-a manifestat cu putere în aceste zile de restriște și umilință pentru Reichul german.

IV. Referitor la starea noastră de eterni prigoniți ai tuturor regimurilor, ne-am fixat ca normă de conduită să evităm orice contact cu Românii. De altminteri, nici n-am întâlnit în drumul nostru Români. Ne-a fost teamă să nu fim descoperiți de cineva și denunțați. Din Mai 1945 până în toamna aceluiași nu s-a aflat nimic de existența noastră. Proprii noștri camarazi din alte orașe dădeau din umeri când cineva întreba de noi. Dispăruserăm fără urme și nu ieșeam nicăieri la suprafață; mulți bănuiau că suntem în vreun lagăr aliat, sub pază. Dar nici noi nu știam nimic de soarta celorlalți camarazi. Și noi ne închipuiam același lucru despre ei. Va mai fi în Germania vreun legionar liber sau au fost culeși toți și predați guvernului român?

V. Când ascultam din când în când posturile de radio, adeseori erau menționați colaboratorii străini ai celui de-al Treilea Reich. Unii fuseseră prinși și așteptau să fie extrădați. Alții erau căutați de organele aliate și se făcea apel la populație ca să fie denunțați. Două nume se auzeau regulat în aparatele de radio: al lui Ante Pavelici și al lui Horia Sima. Aceste știri ne întăreau în convingerea noastră că nu trebuie să ieșim la suprafață și să ne dezvăluim identitatea.

 

4. DE LA FREIBURG LA FREISING

Ajungând la Freiburg, cu nelipsitele noastre biciclete, după un drum de 100 de km, primul nostru gând a fost să ne găsim o gazdă. La o doamnă mai în vârstă, care dispunea de apartamentul ei propriu, am închiriat o cameră pentru toți trei, cu acces la bucătărie. Doamna a fost bucuroasă să ne aibă de chiriași, căci câștigase câteva sute de mărci pe lună de la niște oameni care i s-a părut ei a fi dintr-o stofă mai aleasă. Ca și în alte părți, Petre Ponta a devenit Leiblingskind al gazdei, săritor la nevoie și gata să o ajute chiar la treburile gospodăriei. Nu ne-a cerut actele, și nici poliția nu ne-a căutat.

Am sosit la Freiburg în prima jumătate a lunii Septembrie 1945. Era încă vreme de vară, cu mult soare. Odată rezolvată problema locuinței, ne-am pus întrebarea ce facem mai departe. Situația noastră era provizorie și nu știam ce se poate întâmpla cu noi. Francezii se purtau aspru cu populația și ne gândeam să nu ne cerceteze mai temeinic și pe noi, aparținând tot neamului germanic.

Planul ce ni l-am făcut la început a fost să trecem în Franța. Dar pe unde și cum? Cercetând harta, nu vedem decât Rinul separând cele două țări. Petre Ponta și-a luat inima în dinți și, cu bicicleta lui, a făcut o recunoaștere în direcția Rinului. Dar n-a descoperit decât uriașul fluviu, fără poduri și fără vreun mijloc nautic de a-l trece. De fapt exista o altă trecere în Franța, pe uscat, pe la Saarbrücken, dar noi nu o cunoșteam la vremea aceea. Pe această rută au trecut clandestin în Franța toți camarazii noștri mai târziu.

Trebuia să găsim o ieșire. La Freiburg nu puteam sta multă vreme. Ne era teamă de autoritățile franceze și nu voiam să fim surprinși în flagrant delict de călcare a dispozițiilor militare. Petre Ponta căuta să ne convingă să ne întoarcem la Rozna, unde întreg satul s-ar fi bucurat de revenirea noastră. Să petrecem acolo iarna. După aceea, vom vedea. Nici eu nu eram departe de gândul lui. Să ne așezăm la iernat în satul acesta. Dar în acest moment, destinul ne-a tras de mânecă într-o altă direcție. Traian Borobaru a întâlnit la Freiburg, umblând prin oraș, pe un compatriot de-al nostru, Octavian Vuia, care mai târziu s-a remarcat în exil prin lucrările lui de filosofie. Din discuțiile avute cu Vuia, Borobaru află o știre de o importanță capitală pentru orientarea noastră. Vuia s-a întâlnit cu Gheorghe Racoveanu la München și din gura acestuia a aflat că la Freising s-a format un puternic centru românesc, format din legionari și alți români pribegi. Când s-a întors Borobaru acasă cu această veste, am rămas uluiți. Nu numai că legionarii n-au fost culeși din Bavaria și expulzați în România, cum ne temeam noi, ci, dimpotrivă, la Freising se bucurau de ocrotirea autorităților americane și chiar au început să se organizeze. Firește că această informație ne-a răsturnat toate proiectele noastre de până atunci. Dar oare știrea primită prin Octavian Vuia, pe care Borobaru îl cunoscuse doar atunci, corespundea realității? Trebuia verificată. Trebuia să plece îndată, unul dintre noi, la Freising, pentru a se convinge la fața locului de existența acestui mănunchi de legionari. Traian Borobaru s-a oferit să facă el acest drum, pentru a vedea cu ochii lui minunea: legionari liberi, organizați, și în relații de bună vecinătate cu autoritățile americane.

Cum trenurile începuseră să funcționeze, n-a trecut nici o săptămână și Borobaru era înapoi. Știrea primită prin Octavian Vuia era numai un fragment din realitatea văzută la fața locului. Situația camarazilor noștri din acest orășel era mult mai bună. La Freising a descoperit un puternic grup de legionari, care își găsiseră camere la familii din localitate și se bucurau de asistența socială a organizației UNNRA. Nici o primejdie nu-i amenința. Își întocmiseră și o organizație proprie, care îi reprezenta pe lângă autoritățile americane. Mărturia lui Borobaru cădea ca din cer asupra noastră. Era prea frumos ca să fie adevărat! Noi, care ne imaginam că nu mai există nici un supraviețuitor din cataclismul ce s-a abătut asupra Mișcării, îi descoperim acuma că toți sunt teferi. Singura lor grijă era dacă noi, cei dispăruți de la Alt-Aussee, mai suntem liberi.

Fără a mai sta o clipă la îndoială, ne-am decis să plecăm cu toții la Freising. Contactul cu camarazii concentrați în acest oraș era prea important ca să nu-l săvârșim cât mai în grabă. De la ei vom afla informații precise despre toți legionarii risipiți în acest spațiu. În afară de bucuria de a-i revedea, experiența lor cu Americanii ni s-a părut de importanță capitală pentru supraviețuirea Legiunii, ajutându-ne la orientarea noastră politică.

2. NUCLEUL LEGIONAR DE LA FREISING

Gazda a fost deosebit de amărâtă când a aflat de plecarea noastră. Se obișnuise cu noi și nădăjduia să rămânem toată iarna în locuința ei. Dar ea nu cunoștea nevoile ce ne mânau în altă parte. Așa ni s-a întâmplat în toate casele pe unde am trecut. Lăsam numai regrete. Eroul acestei apropieri sufletești de Germani a fost pretutindeni Petre Ponta, cu hărnicia lui proverbială.

În primele zile ale lunii Octombrie, părăsisem Freiburg cu trenul, via München. De acolo am luat un tren local spre Freising. Borobaru, ce cunoștea orașul din călătoria lui anterioară, ne-a condus la casa unde locuiau legionarii. Toată clădirea era ocupată de ei. Și sus și jos, odăile erau pline de Români. Am cunoscut atunci și pe Fraulein Tzentzi, proprietăreasa, care era bucuroasă să aibă pe acești tineri în casa ei. Pe cine n-am întâlnit acolo? O mulțime de tineri legionari care participaseră în diferitele sectoare de activitate ale guvernului de la Viena. Șeful lor era Inginerul Virgil Velescu. Toți se adresau lui pentru a-i cere sfaturi și instrucțiuni. Cuvântul lui era literă de Evanghelie. L-am revăzut la Freising pe Ovidiu Țârlea, refugiat de la Berlin, apoi pe Dumitru Crețu, care se pregătise la școlile speciale, dar nu reușise să plece în țară; mai era Ovidiu Stănescu, fost în armata națională, Bucur Stănescu. Și alții, ale căror nume nu mi le mai amintesc. Acesta era nucleul central de la Freising.

Dar în afară de ei, cum am aflat, se aflau și alți legionari care nu trăiau în grup, ci își găsiseră camere individuale. Am aflat că locuiau la Freising Dr. Constantin Sassu din Brașov, cunoscutul istoric al Transilvaniei, apoi scriitorul și ziaristul Gheorghe Racoveanu. În cercul acestor răzleți mai era și Căpitanul Stănescu, ce servise în armata națională.

Dar ceea ce m-a mirat mai mult și nu-mi venea să cred când mi s-a spus, a fost existența unui Comitet al Refugiaților Români la Freising, sub președinția unui tânăr, Mirodotescu. Prin mijlocirea acestui Comitet, Românii refugiați la Freising primeau ajutor direct de la UNNRA! Erau aprovizionați cu alimente din stocurile armatei americane. Noi veneam de la Freiburg flămânzi și slăbiți, iar ei aveau de toate, pâine, conserve de carne, lapte, marmeladă și alte bunătăți. Ne-au pus pe masă tot ce aveau. Mi-aduc aminte că am mâncat praful de lapte cu lingura. N-am mai așteptat să-l fiarbă în apă. Dar conservele de carne, dar compoturile...

După ce ne-am săturat, au început discuțiile. De la ei am aflat dispozitivul de împrăștiere al forțelor legionare din Austria și Bavaria. La Salzburg exista un al doilea Comitet al Românilor sub președinția inginerului Caraivan. Comitetele Românești erau autorizate de autoritățile americane să elibereze certificate de identitate, în lipsa celor originale, pe care, spuneau ei, le pierduseră în vălmășeala războiului. Erau un fel de agenții consulare ale Românilor refugiați. Bineînțeles că ne-am procurat și noi alte hârtii de identitate, eliberate de Comitetele Naționale din Freising și Salzburg. Am renunțat la cetățenia germană și ne-am reluat cetățenia română. Ne gândeam că dacă trecem în Italia sau Franța, ne vom putea strecura mai ușor ca Români.

Am petrecut câteva zile de odihnă și destindere după lunga călătorie de la Alt-Aussee, în care timp am trăit tot cu primejdia după noi. Acuma ne aflam sub ocrotirea Comitetelor Românești, recunoscute de autoritățile americane.

Camarazii noștri de aici, în frunte cu Velescu, văzându-ne, își regăsiseră liniștea și pacea, după turburarea prin care trecuseră. Eram vii și sănătoși. Era cel mai mare dar ce le puteam aduce. Noi, la fel, ne miram că sunt încă liberi, că nu s-a atins nimeni de nici un fir de păr din capul lor, și se manifestau ca și cum ar fi aparținut țărilor biruitoare. Se bucurau de un tratament aparte decât al celorlalte mișcări naționaliste care colaboraseră cu Reichul. Aceștia erau urmăriți, arestați și deportați în țara de origine, unde îi așteptau închisoarea și condamnări la moarte.

Dar cum s-a petrecut această minune? Cum de organele aliate au făcut excepție cu Mișcarea Legionară?

 

6. UN OM SALVEAZĂ LEGIUNEA

Supraviețuirea Legiunii din faza critică a perioadei postbelice, când toate grupările naționaliste erau urmărite de Aliați pentru presupusa lor colaborare cu Germania național socialistă, se datorează unui singur om, Inginerul Virgil Velescu. A săvârșit o ispravă memorabilă de care n-a vorbit decât câtorva camarazi. De o rară modestie, nu s-a lăudat niciodată cu intervenția lui providențială pentru destinele Legiunii. Probabil că și acum când, după 50 de ani, va citi rândurile mele, se va simți afectat de această dezvăluire. Dar nu am ce face, căci acțiunea lui, tăcută și necunoscută de cei mai mulți, reprezintă un moment culminant al istoriei legionare după finalul războiului. Velescu i-a salvat pe toți să nu fie urmăriți, arestați și predați asasinilor ce-i așteptau în țară.

În cursul conversațiilor ce le-am avut cu camaradul Velescu la Freising, am aflat chiar din gura lui episodul schimbării de atitudine a Aliaților față de problema legionară. De ce singură mișcarea noastră a fost cruțată să aibă soarta tragică a Crucilor cu Săgeți, a Mișcării Slovace, a Croaților, predați în masă lui Tito, și așa mai departe? Ce s-a petrecut la Marele Cartier al Armatei Aliate ca să se facă excepție cu Mișcarea Legionară? Noi am rămas până la capăt credincioși Puterilor Axei și se găseau suficiente pretexte ca să fim arestați și trimiși în România.

În aceste împrejurări de nesiguranță și dușmănie, când toți combatanții naționaliști care au luptat alături de Germania erau pecetluiți cu calificativul de "colaboraționist", fără să se mai ia act de situația specifică a fiecărui grup, Virgil Velescu a avut curajul să se înfrunte chiar cu centrul de unde se decretau aceste măsuri de represiune contra așa zișilor criminali de război.

Dar cum de a ajuns să pledeze în fața instanței aliate supreme cauza Legiunii? Pentru a se putea realiza acest contact, a intervenit un lanț de întâmplări care ies din comun și care aparțin mai degrabă unei ordini supranaturale.

La Freising se refugiase, azvârlită de calamitatea războiului, și o doamnă română, numită Sangiuleanu. Velescu a cunoscut pe această doamnă și i-a povestit lanțul de suferințe al Legiunii sub toate regimurile, inclusiv tratamentul de care am avut parte din partea Germaniei; domiciliu forțat, lagărul de la Buchenwald și interdicția oricărui contact cu exteriorul și cu țara. Doamna Sangiuleanu a fost adânc impresionată de dezvăluirile lui Velescu și îngrijorată să nu se abată o nouă prigoană contra legionarilor din partea Aliaților, din necunoașterea adevăratei lupte legionare, i-a propus lui Velescu să meargă la Frankfurt am Main, la Marele Cartier al Armatei Americane, unde ea cunoaște pe cineva care aparține Statului-Major al lui Eisenhower, Comandantul Suprem al Armatei Aliate din Germania.

Dar cine era această doamnă Sangiuleanu? În perioada premergătoare războiului, între anii 1937-1939, lucrase ca funcționară la Ambasada Americană din Paris. Acolo a cunoscut, lucrând în biroul lui, pe Consilierul Robert Murphy, acela care mai târziu, în 1942, va juca un rol decisiv în pregătirea invaziei aliate din Nordul Africei. Din acel moment, Robert Murphy a devenit consilierul diplomatic al Generalului Eisenhower, post pe care l-a păstrat în tot cursul războiului cât și după capitularea Germaniei. Acuma se afla la Frankfurt/Main, la Cartierul Generalului Eisenhower, fiind omul de încredere al acestuia în relațiile cu aliații europeni. Generalul Eisenhower avea o încredere totală în expertizele politice ale lui Robert Murphy și îl consulta ori de câte ori trebuia să decidă asupra tratamentului ce trebuie să se aplice foștilor inamici. Doamna Sangiuleanu suferise ea însăși rigorile lagărelor germane. Pe timpul ocupației, a fost arestată la Paris de Gestapo, ca fostă funcționară a Legației Americane, bănuită că ar face spionaj în favoarea Aliaților, și internată în lagărul de femei Ravensbruck. Eliberată la capitularea Germaniei, și-a găsit refugiu la Freising, unde a întâlnit pe Velescu și grupul de români. De aici se leagă cunoștința lor.

Doamna Sangiuleanu i-a propus lui Velescu să întocmească un memoriu referitor la problema Legiunii și să i-l predea lui Murphy în audiența ce vor solicita-o împreună. Velescu a redactat acest memoriu în franțuzește, în care a expus suferințele ce le-a îndurat Mișcarea atât din partea lui Antonescu cât și a Reichului German. Doamna Sangiuleanu, veche cunoștință a lui Robert Murphy, a obținut cu ușurință audiența și au plecat împreună la Frankfurt.

În cursul audienței, Robert Murphy a citit mai întâi memoriul și apoi, într-o discuție amicală, i-a pus lui Velescu o serie de întrebări complementare. Velescu i-a răspuns punct cu punct, dezvăluind toată tragedia Legiunii.

La despărțire, Robert Murphy i-a comunicat lui Velescu că el este convins de dreptatea cauzei noastre și că va căuta să convingă și pe Eisenhower să facă o excepție cu Mișcarea Legionară, scoțându-o din categoria grupărilor "colaboraționiste". I-a recomandat doar ca legionarii domiciliați în zona americană din Germania să se manifeste cu oarecare prudență, pentru a nu provoca intervenții din partea cercurilor ostile.

Generalul Eisenhower a urmat avizul lui Murphy și și-a dat consimțământul ca în listele colaboraționiștilor să nu figureze membrii Mișcării Legionare. Acest ordin a fost imediat transmis tuturor autorităților americane din Bavaria, cu urmarea că legionarii din acest spațiu nu numai că nu au fost urmăriți, dar au fost acceptați și sub ocrotirea asistenței sociale a organizației UNNRA.

Misterul legionar de la Freising se lămurise. Eroul anonim al acestei isprăvi legendare a fost Inginerul Virgil Velescu. Lui se datorează că, în spațiul controlat de americani, nu s-au produs represalii contra legionarilor, n-au fost arestați camarazii noștri și nici trimiși autorităților din țară.

Când am ajuns la Freising, operația era încheiată. Nu știu în ce măsură beneficiam și eu de această protecție. Am preferat să continui să îmi păstrez anonimatul.

 

7. O EXPEDIȚIE LA SALZBURG

Încurajat de situația găsită la Freising și de rezultatele audienței lui Velescu la Murphy, m-am decis să fac o călătorie la Salzburg, pentru a cerceta centrul românesc înjghebat aici în jurul Comitetului Național, condus de inginerul Caraivan. De astă dată nu mai plecam să-mi pierd eu urmele, ci pentru a da eu de urma altora. Mi-era dor să-mi revăd camarazii împrăștiați prin spațiul austro-german și pentru a culege alte informații referitor la atitudinea Puterilor Aliate față de Mișcare.

În realizarea acestei expediții, dispuneam de un punct de sprijin în localitatea Piding din Bavaria, așezată chiar pe frontiera cu Austria. Aici își găsise loc de ședere camaradul Bucur Stănescu, plecat de la Freising, chiar la primarul din sat. Și atunci ne-am făcut următorul plan: mergem la Piding, dormim la gazda lui Bucur Stănescu și apoi, a doua zi, când se va înnopta de-a binelea, vom trece frontiera și vom lua șoseaua spre Salzburg. Echipa aleasă să mă însoțească era formată din următorii camarazi: Vasile Mailat, Marcel Ghinea, Bucur Stănescu și Traian Borobaru. Bucur Stănescu și Ghinea Marcel trecuseră de mai multe ori frontiera și cunoșteau drumul. După toate prevederile omenești, vom putea ajunge la Salzburg fără incidente. Echipa însoțitoare, inclusiv Mailat, care locuia la Salzburg, era alcătuită din 'specialiști' ai trecerilor.

Era pe la mijlocul lui Octombrie când ne-am îndreptat spre Piding. L-am căutat pe Bucur Stănescu și îndată am aranjat cu el să ne găzduiască o noapte și pe noi. Bucur Stănescu dispunea de o armă puternică pentru a-și procura casă și masă pe unde trecea. Nu știu cum făcuse că obținuse de la autoritățile competente o hârtie prin care se adeverea că fusese internat în lagărul Buchenwald. Cu acest act, ca fost prigonit al regimului național-socialist, obținea cu ușurință adăpost prin toate localitățile pe unde trecea. Primarul din Piding n-a stat nici o clipă la îndoială să ne găzduiască și pe noi o noapte pe lavițe și divane.

A doua zi, pe înnoptat, ne-am îndreptat spre frontieră. Nu era păzită de nimeni. Am trecut-o fără nici o dificultate. Am apucat apoi șoseaua principală spre Salzburg, cu sufletul ușurat că am trecut hopul. Dar iată că tocmai în Austria, unde ne simțeam în largul nostru, după trecerea frontierei, putea să ni se întâmple ceva grav. Când mergeam noi agale în noapte pe șosea și nu eram departe de oraș, se apropie de noi un tânăr cu bicicleta și ne cere actele. Ne spune că aparține poliției de graniță austriece, recent înființată. După ce cercetează actele, ne întreabă de unde venim. Bucur Stănescu numește o localitate de pe teritoriul austriac, care se afla tocmai înainte de frontieră. Se uita neîncrezător la noi. La urmă ne spune că trebuie să mergem cu el la un post de control polițienesc din Salzburg, pentru verificarea actelor și a domiciliului nostru.

Situația se complicase. Cine știe dacă la acest post nu vom fi cercetați mai temeinic și nu se va descoperi cine suntem? Toți camarazii se gândeau la mine, căci ei, individual, s-ar fi putut descurca. Am început să tratăm cu el, explicându-i că mergem în vizită la niște prieteni, la Salzburg, și după aceea ne vom întoarce în comuna de unde am venit și avem domiciliul. Dar austriacul nu ne credea și cerea morțiș să mergem cu el până la postul de poliție din Salzburg. Ori, tocmai aceasta voiam să evităm, o confruntare cu autoritățile.

Atunci Bucur Stănescu ia o decizie neașteptată, care m-a neliniștit și pe mine. I-a spus agentului austriac că noi nu mergem la post, că avem treabă la Salzburg și să ne lase în pace. Noi eram 5 și el era 1. Raportul de forțe era net în favoarea noastră. A mai încercat el să ne oprească, strigând la noi să-l urmăm, dar fără rezultat. Bucur Stănescu a luat-o înainte și noi după el. Ajunși la Salzburg, ne-am strecurat pe străzi laterale, pentru a ni se pierde urma.

Ne-am socotit în afară de primejdie abia când am ajuns la camaradul Gheorghe Simicin, care lucra la Americani. Locuia într-o baracă și acolo am stat eu cu Borobaru. Ceilalți s-au risipit pe la alți camarazi. Gheorghe Simicin ne-a primit cu toată dragostea și ne-a ospătat cu toate bunătățile. Am stat de vorbă cu el până noaptea târziu.

Locuind la Simicin, ne aflam și noi sub protecția americană. La Salzburg am reușit să văd și pe Inginerul Iordan Caraivan, președintele Comitetului Român. Tot la Salzburg am mai întâlnit pe camarazii Spiridon Neață și Gică Tase, care ne-au fost de mare folos mai târziu, când expediția noastră în Austria a luat un caracter mai accidentat.

Se zice că nu este bine să fii superstițios, dar iată ce ni s-a întâmplat. Tocmai când treceam frontiera, ne-a ieșit în cale o mâță neagră. Marcel Ghinea ne spune că e semn rău și să ne întoarcem. Am glumit cu el, spunându-i că nu putem renunța la expediție pentru o mâță neagră. Dar iată că superstiția s-a adeverit. Noroc că am întâlnit numai un agent de poliție și nu doi sau mai mulți... Ce s-ar fi întâmplat!

 

8. DRAMA DE LA BAD GASTEIN. PRIMELE LOVITURI SUFERITE DE GRUPUL ROMÂNESC

După capitularea Germaniei, la 9 Mai 1945, diplomații germani, atașați guvernului de la Viena s-au desprins de grupul românesc, după ce, în prealabil, avuseseră grija să comunice autorităților militare americane lista persoanelor care aparțineau guvernului național și se găsesc la Bad Gastein.

Misiunea guvernului național se găsea internată, chiar de pe timpul Nemților, într-un hotel din Bad Gastein, împreună cu membrii întregului corp diplomatic al țărilor din Est.

La 25 Septembrie 1945, o parte a corpului diplomatic al țărilor din Est a fost arestată și internată în lagărul Glasenbach, o localitate lângă Salzburg. Cu acest prilej au fost reținuți pentru scurt timp și miniștrii guvernului național, refugiați la Bad Gastein: Iasinschi, Generalul Chirnoagă, Comandorul Bailla, Vladimir Cristi și Profesorul Sângiorgiu. După un scurt interogatoriu au fost cu toții puși în libertate și s-au întors la hotelul-reședință.

Dar nu trece mult timp și valul arestărilor se abate și asupra Românilor. Era 29 Octombrie 1945. În această zi pătrunde în hotelul unde locuia misiunea românească un puternic grup de polițiști, format din austrieci veniți special de la Viena, care aveau ca ajutoare echipe de agenți recrutați dintre cehoslovaci și iugoslavi. Toți aceștia operau sub comanda șefului C.I.C. de la Bad Gastein, cu numele Meitner. Dar se întâmplă ceva neobișnuit. Nu sunt arestați foștii miniștri români din guvernul de la Viena, ci numai membri Consulatului General al României de la Viena. Funcționarii care au reprezentat Consulatul la Viena pe timpul guvernării noastre. Mihail Enescu, Consul General, și Doamna Maria Bucur, Secretara Serviciului Consular, au fost ridicați și duși la C.I.C. din Bad Gastein. La întrebarea lui Enescu de ce sunt arestați, li s-a răspuns că este un ordin al Departamentului de Stat, provocat de o cerere a guvernului român, sprijinită de alte guverne din răsărit. Notăm că în acea vreme era la putere guvernul Groza, înscăunat, la 6 Martie 1945, prin presiunea Moscovei. Miniștrii Iasinschi, General Chirnoagă, Vladimir Cristi și Profesorul Sângiorgiu n-au fost deranjați nici cel puțin printr-o simplă anchetă. În schimb, Mihail Enescu și Doamna Maria Bucur, după interogatorii exhaustive pe care le-au suferit, au fost internați în lagărul Glasenbach.

Descinderea polițienească la Hotelul din Bad Gastein putea să aibă urmări și mai grave, provocând arestarea mea. Eu mă aflam cu Traian Borobaru, cum am spus în capitolul anterior, la Salzburg. Aflându-mă în apropiere de Bad Gastein, m-am gândit să fac o vizită miniștrilor de aici, pentru a afla cum trăiesc, ce probleme au, cum văd ei relațiile cu Aliații și ce cred ei de situația noastră politică. Voiam să-i pun și eu la curent cu demersurile lui Virgil Velescu la Marele Cartier al Armatei Americane de la Frankfurt. Fiind încă la Salzburg, m-am informat prin curieri de stările existente la Bad Gastein și am aflat că acolo domnește liniște. Grupul românesc de acolo n-a avut de suferit nici o cercetare polițienească, fiind cruțați până acuma de autoritățile americane, spre deosebire de reprezentanții altor naționalități, care au fost chiar internați în lagăr. Aceste știri mi-au dat aripi, hotărându-mă să fac această călătorie, convins fiind că se va realiza în afară de orice primejdie. Bine înțeles că mă gândeam și la soția mea, pe care nu o mai văzusem de la Alt-Aussee. Aproape o jumătate de an n-a știut nimic de mine; nădejdea revederii era mare.

Prin curieri, de la Salzburg am stabilit ziua și locul unde voi întâlni pe toți colegii mei de Guvern. Mă voi întâlni cu ei în hotelul unde locuiau și am stabilit și ziua întâlnirii, care nu era alta decât ziua fatidică de 29 Octombrie, când a avut loc spectaculara descindere polițienească și arestarea lui Mihai Enescu și a Doamnei Maria Bucur. Eu trebuia să sosesc pe înserat la Bad Gastein, împreună cu Traian Borobaru, iar de la gară să apuc drumul spre hotelul diplomaților, a cărei adresă mi se dăduse. Programul era în așa fel făcut încât eu urma să locuiesc chiar în acest hotel. Doamna Bucur îmi pusese la dispoziție camera ei, în timp ce ea s-ar fi mutat în altă parte. Totul părea că se va desfășura planmässig, fără riscuri și fără primejdii. Voiam să rămân aici vreo două-trei zile, în care timp aș fi putut vorbi despre toate problemele cu colegii mei de minister.

Dar în loc de bucuria revederii, după ce am sosit cu trenul la Bad Gastein, pe drumul ce ducea la Hotel, am fost întâmpinat de două ființe speriate. Doamna Iasinschi și soția mea, care mi-au povestit, între lacrimi și sughițuri, ce s-a întâmplat. Ne-au sfătuit, tremurând de frică, să părăsim imediat localitatea. Poliția se mai găsește la Hotel și șeful C.I.C. din Bad Gastein a întrebat și de mine. Toată conversația a durat cinci minute. Le era frică să nu fie și ele urmărite. Ne-am despărțit în goană și, împreună cu Borobaru, am luat-o înainte. Nu puteam pleca din Bad Gastein pe același drum pe care venisem, adică să coborâm la gară, luând trenul spre Salzburg. Era primejdios. Dar dacă autoritățile americane au aflat ceva de vizita mea și au pus agenți să supravegheze gara?

Ce este de făcut? Știam că aproximativ la 5 km de Bad Gastein exista o altă stațiune balneară, Bad Hofgastein. Salvarea nu poate fi decât în direcția aceasta. Ne-am decis să străbatem noaptea drumul pe jos până la Hofgastein și apoi de la stațiunea de cale ferată a acestei băi să luăm primul tren spre Salzburg, în dimineața următoare.

Până astăzi nu pot să uit acest drum. Era iarnă. Un drum de munte strâmt și anevoios. acoperit de zăpadă. În dreapta lui era muntele, dar în stânga lui erau văgăuni adânci. Marginile drumului erau acoperite de sloiuri de gheață. Trebuia să ai grijă, căci un pas greșit te putea azvârli în prăpastie. Adeseori eram siliți să folosim latura stângă a șoselei, pentru a trece podurile sau alte obstacole. La aceste cotituri primejdioase se mai adăuga și teama noastră să nu apară din urmă vreun jeep american. Altminteri nici o casă și nici o țipenie de om.

Am umblat toată noaptea, deși localitatea nu era departe. Numai sclipirea zăpezii ne ajuta să ne orientăm. A trebuit să facem eforturi disperate ca să înaintăm pas cu pas. Am rămas până astăzi cu coșmarul acestui drum fioros.

După ce am descoperit în vale luminile localității Bad Hofgastein, ne-am coborât și ne-am îndreptat spre gază. Dar a trebuit să mai zăbovim pe afară, căci era încă devreme și gara era închisă. Când s-au aprins luminile și am socotit că sosește primul tren, am intrat în gară și ne-am luat biletele pentru Salzburg. În trenul încălzit, după frigul îndurat, ne-am simțit alți oameni.

Abia ajunși la Salzburg, mi-am dat seama de primejdia prin care am trecut. Am mulțumit lui Dumnezeu că ne-a scăpat și din această încercare.

9. ÎN MUNȚII ALPI

Speriat de arestările de la Bad Gastein și de primejdia prin care am trecut, la un milimetru să fiu arestat, întors la Salzburg, m-am decis să caut un drum de ieșire din Austria peste munți și să cobor în Italia. Aflasem locul de frontieră între cele două țări, pe unde au apucat Grigore Manoilescu și Mircea Dimitriu. Era o localitate denumită Wald i. Pinzgau, la care au ajuns cu trenul venind de la Salzburg. Înaintând în munți au poposit în localitatea Krimml. De aici s-au urcat și mai sus până la Krimmler Wasserfälle. În restaurantul de aici au aflat că mai sus, în munți, păstorii din Tirolul de Sud, care au venit primăvara cu vitele, se pregăteau să se întoarcă tocmai atunci cu turmele. După 5-6 ore de urcuș au ajuns la păstori. Aceștia i-au primit bine, i-au ospătat și au dormit în fân. A doua zi în zori au pornit cu păstorii și turmele spre trecătoarea denumită Passo dei Taori, la 2.633 metri. Zăpada era până la genunchi. Epuizați au ajuns la trecătoare. Cu mare greutate au coborît în Valle Aurina. De aici au coborât în localitățile de munte Frettau și St. Peter. După ce au dormit aici o noapte, au plecat spre St. Johann. De aici au luat autobuzul care i-a dus până la Brunicco și apoi la Franzenfest. Această ultimă localitate avea stațiune de cale ferată. Trenul ce trecea pe aici mergea direct la Roma. La Roma au ajuns cu bine, unde au găsit pe Ilie Olteanu, Președintele Comitetului Român din Roma, și pe Emil Bulbuc.

Fiind încă la Salzburg, am aflat de fericitul deznodământ al expediției lui Grigore Manoilescu și Mircea Dimitriu. Această reușită ne încuraja și pe noi să încercăm a trece munții în Italia. Pe la începutul lui Noiembrie, am pornit și noi de la Salzburg ca să refacem itinerariul predecesorilor noștri. Am pierdut din vedere că sezonul era înaintat. Manoilescu și Mircea Dimitriu trecuseră munții la 20 Octombrie! În primul rând ne-am ocupat să descoperim urmele celor doi, pe unde au stat și ce gazde au avut. Cu ajutorul camarazilor de la Salzburg, Mailat, Gică Tase și Crivăț, am găsit familia din Wald i. Pinzgau unde au locuit ei. Am întâlnit niște oameni primitori, care nu ne-au întrebat nici de unde venim și nici de acte. Manoilescu și Dimitriu lăsaseră o bună amintire, încât aceasta ne-a servit de reconfortare.

De abia instalat în sânul acestei familii și s-a ivit o nouă complicație. M-am îmbolnăvit de o gripă rebelă. Cu temperatură înaltă. O zi, două, trei și nu mai trecea. Eram îngrijorat și de vremea care se scurge, căci căzuse zăpadă din abundență. N-aveam nici medicamente. Câteva aspirine. În sat nu am găsit ce îmi trebuia. Eram îngrijorat de boală, dar mai îngrijorat de trecerea timpului. Ce facem cu munții? Dimineața mă sculam tot mai slăbit din cauza transpirației.

Din această situație penibilă, tot camarazii de la Salzburg m-au salvat. Au venit pe la mine Mailat, Crivăț și Tase. Le-am cerut tuturor să-mi procure o sticlă de răchie. Nu aveam un strop de alcool, care, în astfel de împrejurări, ajută la biruința bolii. După câteva zile de așteptare, apare Crivăț cu sticla salvatoare. Era o țuică de prune de un litru. M-am apucat de ea și am tot băut, în prima zi, fără exagerare, o jumătate de litru. Am adormit tun și, a doua zi, m-am trezit ușurat. Eram slăbit, dar nu mai aveam febră.

Eu înclinam să trecem și acum munții. Ceilalți camarazi erau mai reticenți. Căzuse multă zăpadă. Satul era alb. Ne aflam pe la 15 Noiembrie. Puteam să dispărem în zăpadă sau să murim epuizați, căci trebuia să urcăm până la 3.000 de metri.

Cu părere de rău, am renunțat la expediție. Ne-am întors la Salzburg și ne-am gândit la un alt plan peste munți. Trebuia să ieșim din Austria, căci ne pândeau primejdiile din toate părțile.

Meditând mai târziu la eșecul întreprinderii noastre, mi-am dat seama că boala mea a jucat un rol providențial. Fără de acest repaus forțat, am fi apucat calea munților și cine știe dacă nu ne-ar fi rămas oasele în zăpezile Alpilor.

 

10. RĂMAS BUN DE LA BAD GASTEIN

Cu toată pățania anterioară, când eram pe punctul să fiu arestat, am mai făcut o călătorie la Bad Gastein, pentru a-mi lua rămas bun de la soția mea și de la familia Iasinschi. Nu renunțasem la planul să trec munții în Italia și îmi alesesem de astă dată traseul Innsbruck-Brennero. Mă gândeam că, cine știe, când ne vom mai vedea și dacă ne vom mai vedea, după ce autoritățile militare americane și-au pus ochii pe noi.

Soția mea și familia Iasinschi părăsiseră hotelul unde locuiseră până atunci toți diplomații, din cauza descinderii și arestării lui Mihai Enescu și Doamnei Maria Bucur și își găsiseră locuință, unde credeți, chiar la șeful jandarmeriei din Bad Gastein. Erau în bună 'pază'. Eu ca să îi văd trebuia să calc aceeași casă. Stăteam la îndoială să mă duc la ei. Dar cum doamnele m-au asigurat prin curierii trimiși că nu e nici o primejdie, deoarece șeful de post este un om cumsecade, care nu se interesează de trecutul politic al chiriașilor, mi-am luat acest risc.

Am plecat la Bad Gastein, însoțit numai de Traian Borobaru. Ajungând la locuința jandarmului, acolo am găsit la poartă pe doamnele care mă așteptau, de astă dată fără a manifesta vreun semn de neliniște. Camerele ce le închiriaseră erau destul de bune, încălzite și bine mobilate. Am sosit spre seară, ca să nu ne vadă nimeni, și am dormit în camera soției mele. Am avut o noapte zbuciumată, deoarece aveam încă febră, din cauza răcelii de la munte.

Văzându-l pe Iasinschi, l-am rugat stăruitor să părăsească localitatea și să se refugieze fie în Bavaria fie în zona engleză, cum făcuse Profesorul Sângiorgiu. Acesta, după întâmplarea de la hotel, se refugiase în zona engleză și acolo, ajutat de alți camarazi, își găsise o locuință și intrase în legătură chiar cu autoritățile militare de ocupație. Rugămintea mea n-a servit la nimic. El spera să fie cruțat de arestare, socotind că întâmplarea cu Enescu și Doamna Bucur este urmarea unui denunț și că în curând vor fi eliberați. L-am lăsat cu această convingere. Eu îmi făcusem datoria și îl prevenisem.

Despărțirea de soția mea a fost dureroasă. Presimțea că nu ne vom mai vedea multă vreme, în afară de grija de a ști că plec în necunoscut. I-am promis că o să o aduc și pe ea în Italia, dacă voi reuși să mă stabilesc în această țară.

Era pe la sfârșitul lui Noiembrie 1945, când am făcut această ultimă vizită la Bad Gastein. Din acest moment ne-am fixat privirile spre Innsbruck, de unde credeam că vom putea face saltul peste munți.

 

11. ALTE PERIPEȚII

Nu ne-am mai întors la Salzburg deoarece dăduserăm de urma lui Virgil Popa, care își găsise un adăpost într-un sat din Tirol, ceva mai înainte de Kitzbühel. Locuia la o familie de austrieci, care avea și un sălaș, undeva sus pe munte, deasupra satului, pentru paza vitelor și a oilor, când erau duse la pășune în vară. Sălașul avea mai mult aspectul unei vile de munte, cu mai multe dormitoare și înzestrată cu sobe. Se putea locui în ea și în cursul iernii.

Ne-am înțeles cu Virgil Popa ca să ne găzduiască câteva zile acolo în vârful muntelui, unde n-aveam să ne temem de nimic. Întâi am făcut o recunoaștere în partea locului, împreună cu Virgil Popa, rămânând ca să venim a doua oară singuri. Dar ce s-a întâmplat? Între primul și al doilea urcuș a căzut zăpadă și când ne-am avântat spre culme, n-am mai recunoscut drumul ce duce la sălaș. Era peste o mie de metri înălțime. Am înaintat noi, eram cu Borobaru, o după masă întreagă, pornind din satul de jos, și pe înserate, am ajuns sus pe culme. Dar, din cauza zăpezii ce căzuse, nu mai recunoșteam drumul. Nu se mai vedeau cărările. Urcam la întâmplare, temându-ne că vom dispărea în coclauri.

Când eram mai disperați, apare pe un dâmb silueta lui Virgil Popa. Un chiot de bucurie și ne-am îmbrățișat. Eram salvați. Casa nu era departe, dar noi ne învârteam în jurul ei. Virgil Popa, îngrijorat de întârzierea noastră, a coborât să facă o recunoaștere. Ne-a condus în casă și acolo am dat de căldură și de o odihnă plăcută.

Am stat câteva zile, bucurându-ne de aerul curat al munților și de ospitalitatea ce-o găsisem aici, înconjurați de dragostea familiei ce se oferise să ne adăpostească în aceste ceasuri grele.

 

12. SPRE INNSBRUCK.

TRECEREA MUNȚILOR PE LA BRENNERO

După scurta odihnă în sălașul oferit de Virgil Popa, am luat direcția Innsbruck, ultima alternativă pentru a găsi o trecere spre Italia. Orașul Innsbruck avea avantajul că se afla în zona franceză de ocupație, unde, până la acea dată, legionarii fuseseră lăsați în pace de autoritățile militare.

În afară de Traian Borobaru, luasem ca însoțitori la Innsbruck pe Vasile Mailat și Ion Crivăț. Am plecat în necunoscut. Nu știam unde vom trage. N-aveam nici o adresă și nici o gazdă.

Am plecat cu trenul fără să fi suferit vreun control pe drum. Nu știu prin ce întâmplare, am descoperit la Innsbruck pe Profesorul Ion Ionică, care se stabilise în acest oraș și avea și o cameră închiriată. De la el am aflat că în Innsbruck exista un cămin al Crucei Roșii pentru refugiații români, întemeiat din inițiativa Doamnei Siegens, soția Directorului Camerei de Comerț germano-române de la Berlin. Doamna Siegens era româncă, sora camaradului nostru Nicolae Paul. La căminul condus de ea, sub ocrotirea autorităților franceze, locuiau mai mulți studenți români între care și unii legionari.

Ne-am pus întrebarea unde vom putea locui timpul necesar până se va găsi o trecere spre Italia. Mi s-a propus la început chiar căminul, dar am refuzat de teamă să nu fim recunoscuți de cineva care ar putea să vorbească sau chiar să ne denunțe. Profesorul Ionică s-a oferit să ne țină în camera lui o zi, două, până ce vom găsi o altă casă de români. Gazda lui îl iscodea mereu, cine suntem noi, de unde venim și dacă ne-am anunțat la poliție. Am găsit o familie de români, a compozitorului Eugen Stoia care n-avea decât o singură cameră și a făcut sacrificiul să ne facă loc de dormit în spațiul restrâns al propriei lor locuințe.

În timpul acesta Vasile Mailat a pornit în explorare spre Brennero, pentru a descoperi un loc de trecere prin munți. A mers cu trenul până la gară, dându-se jos la Brennero. A luat-o apoi spre stânga localității și a început să urce înălțimile dimprejur. Era în a doua jumătate a lunii Decembrie, aproape de Crăciun și munții dimprejur, de peste o mie de metri, erau acoperiți de zăpadă. Singur-singurel, cu un rucsac în spate, a pornit să exploreze această pistă. N-a fost ușor. A înotat în zăpadă până la brâu. După ce a ajuns pe culme, drumul s-a ușurat. Zăpadă mai puțină. A mers până ce a zărit în vale proxima localitate, Strassberg, pe teritoriul italian. A coborât, a identificat satul, descoperind că linia ferată spre Bolzano trece prin el. S-a interesat de gară și de mersul trenurilor. Cu aceste rezultate, a luat drumul înapoi, tot peste munți, până la Brennero, de unde s-a întors cu trenul la Innsbruck.

La întâlnire, Mailat ne-a povestit isprava lui în toate amănuntele. Era o performanță extraordinară. Dovada succesului său era prezența propriei lui persoane, aici în mijlocul nostru. Nu ne venea să credem. Drumul spre Italia era deschis.

Fără întârziere, ne-am făcut pregătirile de plecare. Era după Crăciun, când am plecat din Innsbruck, cred că 28 Decembrie 1945. Misiunea lui Mailat era să ne conducă până la proxima stațiune de cale ferată, dincolo de Brennero. De aici el s-ar fi întors la Innsbruck, iar noi am fi rămas în grija lui Crivăț, care fusese în Italia, unde obținuse și hârtii de reședință și cunoștea rețeaua de cale ferată.

Intreprinderea nu era ușoară. Avea riscurile ei. În afară de efortul ce trebuia să-l facem prin munții înzăpeziți, ne pândeau alte primejdii. Până la Brennero trebuia să luăm trenul și, cum aflasem, adeseori se făceau controale din partea Francezilor. Dar prin munți nu ne vom întâlni cu vreo patrulă italiană? Evident că în spate ne pândeau primejdii mult mai mari, încât nu ne rămânea altceva de făcut decât să ne încredințăm voii lui Dumnezeu, care ne va feri de primejdii.

Am luat de la Innsburck trenul spre Brennero, plin de călători din localitățile până la frontieră. Apăream și noi ca niște oameni din partea locului. Am coborât la Brennero, împreună cu alți călători, ca și cum am fi fost locuitori ai acestui punct de frontieră. La proxima cotitură, am trecut pe partea stângă a căii ferate, călăuziți de Mailat. Cum am ajuns la poalele munților, am început să urcăm. Era pe înserat. În afară de greutatea suișului, trebuia să ne facem drum printr-un strat de zăpadă care ne ajungea până la brâu și uneori chiar pe piept. Ascensiunea a fost grea. Mai ales pentru mine, care eram slăbit din cauza răcelii anterioare.

Noaptea târziu, am ajuns pe vârful munților. Privind în vale am văzut luminile din Brennero și ceva mai departe localitatea Strassberg, unde trebuia să coborâm. Am mai mers câtva timp pe deasupra înălțimilor, pe unde zăpada era mai mică și, pe la 5 dimineața, am început coborâșul. În fața gării, ne-am despărțit de Mailat și am rămas numai cu Crivăț.

Am intrat în stațiune și Crivăț, care vorbea italiană, ne-a cumpărat bilete fără nici o dificultate până la Bolzano. Am așteptat în gară câtva timp până ce a sosit trenul italian de la Brennero. Ne-am urcat în tren cu alți călători care mergeau în aceeași direcție. În afară de conductorul trenului, care controla biletele, n-am văzut nici o poliție și nici carabinieri. La Bolzano aceeași atmosferă. Nici un control la coborâre. Ne-am dat jos și am respirat ușurați. Ne aflam pe pământ italian, lăsând în urmă CIC-ul american și spaima prin care trecuserăm.

 

13. DE LA BOLZANO LA ROMA ȘI NAPOLI

La Bolzano, Crivăț ne-a găsit repede o cameră la un hotel. El se bucura de o dublă naționalitate. Avea o hârtie pe numele lui Ion Crivăț, dar mai poseda și un alt act, pe numele lui propriu italienizat, de Giovanni Crivatti. În stările confuze de după război, le-a obținut pe amândouă de la autoritățile italiene. El a rămas cu numele italian, iar mie mi-a dat actul lui în românește, cu care am călătorit fără nici o grijă în toată Italia. Borobaru avea un pașaport românesc, eliberat de Consulatul Român din Viena, pe numele de Valer Ionescu.

La Hotel, s-a legitimat singur Crivăț, italianul, iar noi eram doar însoțitorii lui. Singurul dezavantaj era că hotelul nu era încălzit. Noi, zgribuliți de frig, după trecerea munților, ne-am vârât în plăpumi și am adormit până la ziuă.

A doua zi, după ce am plătit hotelul, am pornit spre gară. Am aflat trenuri care aveau ca destinație Roma. Am cumpărat bilete și seara ne-am urcat în tren. Îmi aduc aminte precis că era ziua de 1 Ianuarie 1946 când am ajuns la Roma. În urma noastră rămăseseră, ca un vis urât, primejdiile prin care am trecut în Austria. Eram în capitala Italiei, pe care o cunoscusem în fuga mea anterioară din Germania. Acum mi se părea maiestuoasă. Senzația că ne putem mișca liberi în lungul și latul Italiei, fără nici o amenințare din spate, cum se întâmplase în 1942, ne umplea sufletul de o mulțumire nemărginită.

La Roma știam adresa lui Emil Popa și a soției lui, Tiana. Locuiau la Căminul Preoților Uniți, Pio Romeno. Emil Popa fusese angajat portar la acest cămin, unde primise și o cameră de locuit. Ne-a primit și pe noi în camera lor. Crivăț, după instalarea noastră, s-a dus la un hotel. Emil Popa ne-a atras însă atenția să nu ieșim din cămin fără avizul lor, ca să nu ne vadă studenții care locuiau acolo. El ne va indica dacă drumul este liber și la ce oră ne putem întoarce.

La Roma cercul cunoștințelor noastre s-a lărgit. Am descoperit pe Grigore Manoilescu la Castelgandolfo, în palatul unei contese. Bucuria revederii a fost de nedescris. Și unii și alții am trecut munții cu mari greutăți și acum ne mângâia soarele Romei. Mircea Dimitriu nu era la Roma. El își găsise adăpost într-un lagăr de refugiați din Napoli. Tot la Roma am dat de urmele lui Emil Bulbuc și Ilie Olteanu. Olteanu era președintele Comitetului Român de Ajutorare al Românilor refugiați la Roma.

Am zăbovit la Roma mai bine de o lună de zile. Călăuziți de Emil Bulbuc, am vizitat Frascati, Roca di Papa, Albano și alte localități de renume internațional. Ni se păreau toate aceste peisagii ceva din lumea basmelor. Pare că Dumnezeu voia să ne răsplătească pentru suferințele îndurate în lagăr și pentru ultimele încercări ce le-am îndurat pentru a trece bariera grea a munților. Pe la începutul lui Februarie am coborât pe meridian la Napoli, cu gândul să ne bucurăm de climatul blând al Italiei Meridionale. În locul lui Crivăț, care plecase spre nord, ne-a însoțit la Napoli Emil Bulbuc. El era îndrăgostit de Italia, o cunoștea ca în palmă până la capătul cizmei și trecuse chiar dincolo, în Sicilia. Era un ghid de neprețuit. În Napoli ne-am încartiruit ușor, într-o reședință particulară, fără să ne ceară stăpâna acte. Apoi am început să vizităm împrejurimile. L-am descoperit mai întâi pe Mircea Dimitriu într-un lagăr de refugiați aproape de Napoli. Cum el nu era în lagăr în momentul când l-a căutat Emil Bulbuc, s-a speriat de această vizită neașteptată, crezând că e căutat de poliție. Se gândea chiar să dispară din lagăr, înainte de a da ochii cu presupusul polițist, când a văzut intrând pe poarta lagărului pe Emil Bulbuc. Emoția revederii a fost de nedescris. Și unii și alții eram teferi și ne priveam cu bucurie în ochi.

Cât am stat la Napoli, toată luna Februarie, am vizitat locurile demne de văzut din regiune: Insula Capri, Pozuelo, Vesuviul, Pompei și Herculanum. Am pornit apoi dincolo de Vezuviu pe înălțimile care duc la mare, de unde am contemplat faimosul Sorrento.

Emil Bulbuc ne-a dus și a o reprezentație de operă, în Teatrul San Carlos din Napoli, unde cânta tocmai compatriotul nostru Tommaso Spataro, în Rigoletto.

 

14. VEȘTI RELE DIN AUSTRIA

La începutul lui Martie 1946 am întrerupt vacanța la Napoli și ne-am îndreptat din nou spre nord. Ne dăduserăm întâlnire cu Octavian Roșu la Milano, pe care îl însărcinasem să ne caute o trecere în Franța. La Roma ne așteptau vești neliniștitoare din Austria. Nu erau clare. Crivăț adusese știrea că se operaseră noi arestări între Românii de la Bad Gastein de către poliția militară americană. Târziu de tot am aflat ce se petrecuse.

Cum am scris și mai înainte, miniștrii și diplomații români încartiruiți la Bad Gastein, la începutul ocupației americane, n-au avut de suferit represalii, în timp ce diplomații celorlalte guverne din răsărit și corpurile lor consulare au fost arestați la 25 Septembrie 1945 și internați în lagărul de concentrare Glasenbach, de lângă Salzburg, special organizat pentru criminalii de război. Temporar pentru Români, cum am scris în capitolul Drama de la Bad Gastein, n-a durat mult. La 29 Octombrie, grupul românesc suferă primele arestări. Victimele CIC-ului nu sunt miniștrii români, ci membrii Consulatului Român din Viena, Mihail Enescu, Consul General, și secretara Consulatului, Doamna Maria Bucur. Am relatat cum s-au petrecut aceste arestări în capitolul mai sus amintit.

Miniștrii noștri, Iasinschi și General Chirnoagă, văzând că arestările se limitează la personalul consular, au presupus că arestarea lui Enescu și a Doamnei Bucur se datorează unor denunțuri și, după ancheta de rigoare, vor fi în curând eliberați. Din acest motiv au continuat să rămână la Bad Gastein, în afară de Profesorul Sângiorgiu, care, imediat după arestări, s-a refugiat în zona engleză din Germania.

Dar interpretarea dată de cei doi miniștri arestării lui Enescu și Doamnei Bucur nu era corectă. Contrar așteptărilor lui Iasinschi și Generalului Chirnoagă, peste câtva timp a venit și rândul lor să fie ridicați. Deși trecuseră aproape patru luni de la primele arestări, pe la jumătatea lunii Februarie 1946, Vasile Iasinschi, Generalul Chirnoagă și Comandorul Bailla au fost arestați de C.I.C. și internați în lagărul Glasenbach, unde s-au revăzut cu Doamna Bucur și Mihail Enescu.

 

15. LAGĂRUL GLASENBACH

Lagărul Glasenbach, din localitatea cu același nume din apropierea Salzburgului, era populat de o mulțime de deținuți, presupuși criminali de război ai Reichului, bărbați și femei, cât și de numeroși oameni politici și militari aparținând acelor formațiuni sau guverne străine de pe teritoriul Germaniei care au luptat până în ultima clipă contra invaziei sovietice. În această populație de toate naționalitățile se aflau acum și Românii noștri, asupra cărora apăsa aceeași acuzație că ar fi criminali de război. Germanii trebuiau să fie judecați de tribunalele militare aliate, iar reprezentanții celorlalte naționalități din răsărit urmau să fie predați Statelor respective, pentru a fi judecați de tribunalele lor. Pe Români îi aștepta soarta ca să fie extrădați în România, unde, din Martie 1945, venise la putere guvernul Groza, dominat de comuniști.

În lagărul Glasenbach se aflau arestați și doi legionari, Spiridon Neață și Ion Rădulescu. Neață era originar din Muscel, iar Rădulescu din Prahova. Fuseseră amândoi internați la Buchenwald iar sfârșitul războiului i-a prins la Salzburg. În vreme ce Enescu, Maria Bucur, Vasile Iasinschi și Generalul Chirnoagă au fost ridicați și duși la Glasenbach pe baza unei dispoziții generale a Tribunalului de la Nürnberg, și legionarii Neață și Rădulescu, care nu intrau în această categorie, au căzut victimă unor denunțuri din partea unor români de la Salzburg, care intraseră în serviciul poliției americane. Mai erau pe listă să fie arestați și internați la Glasenbach și legionarii Vasile Mailat și Gică Tase. Aceștia avuseseră prevederea să se refugieze din vreme în zona americană din Germania, unde, grație intervenției lui Velescu la Murphy, legionarii aflători aici se bucurau de libertate.

Împotriva celor mai sumbre prevestiri, care frământau pe deținuții români din lagăr, văzând cum dispăreau, fără a se mai întoarce, reprezentanții altor formațiuni politice care luptaseră alături de Germania, grupul de Români internați la Glasenbach s-a salvat în totalitatea lui. Nici unul dintre membrii guvernului de la Viena și nici un aderent al Mișcării Legionare n-au fost declarați criminali de război sau colaboraționiști și predați guvernului din țară.

La 13 Iulie 1946, a sosit la Glasenbach un ofițer american, cu formulare ale Comisiei de Instrucție de pe lângă Tribunalul Internațional de la Nürnberg. Aceste formulare au fost predate și deținuților români, pentru a fi completate. Ofițerul se întorcea cu ele de la Nürnberg, pentru a fi examinate. Rostul lor era să stabilească dacă persoanele implicate nu aparțineau unor organizații culpabile colectiv, nu săvârșiseră crime contra umanității și nu aparțineau grupului denumit colaboraționist.

Rezultatul anchetei de la Nürnberg s-a încheiat cu un non lieu pentru membrii guvernului de la Viena și ceilalți deținuți. În luarea acestei decizii a contribuit în mod decisiv întrevederea lui Velescu cu Robert Murphy, care a dat instrucțiunile necesare cum să se procedeze în cazul Mișcării Legionare. Memoriile întocmite în lagăr de Mihail Enescu și altul de Generalul Chirnoagă, adresate Generalului Mark Clarck, Comandantul Suprem al Armatei Americane din Austria, au avut și ele o influență favorabilă în clarificarea autorităților americane privitor la internații români.

În Aprilie 1947, după cercetările de rigoare, au fost eliberați membrii Consulatului Român, Mihail Enescu și Doamna Maria Bucur, împreună cu Comandorul Bailla. Odată cu ei au ieșit din lagărul Glasenbach și legionarii Neață și Rădulescu. O lună mai târziu, Mai 1947, au ieșit pe poarta lagărului Vasile Iasinschi și Generalul Chirnoagă.

Odată cu exonerarea acestora de orice culpă, atât Comisia de Instrucție de la Nürnberg cât și Comandamentul Suprem Militar Aliat de la Viena au scos din cauză și entitățile pe care le reprezentau acești demnitari: Mișcarea Legionară, Guvernul Național Român și Armata Națională. Cei ce au participat la activitățile acestor organisme n-au fost nici fasciști, nici naziști, nici colaboraționiști și nici n-au săvârșit crime de război sau crime contra umanității.

 

16. DIZIDENȚII DIN NOU LA ATAC

Abia s-a sfârșit războiul și dizidenții, 30-40 la număr, sub inspirația lui Papanace, și-au schimbat brusc și radical convingerile lor politice. Acesta, după înfrângerea suferită cu formarea guvernului de la Viena, a considerat momentul oportun ca să-și ia revanșa. În acest scop, și-a instruit partizanii cum să se comporte în noua conjunctură, după capitularea Germaniei, dacă vor avea contacte cu Aliații sau dacă vor fi anchetați de aceștia, cum se prevedea. Ei trebuiau să spună că au fost anti-colaboraționiști, că s-au ținut departe de orice colaborare cu Reichul, după ce au ieșit din lagăr. N-au intrat în guvernul de la Viena, considerând formarea lui o aventură politică și militară. Ei s-au despărțit de Horia Sima din cauza acestei deosebiri de orientare și perspectivă în colaborarea cu Germania. Ei și-au asumat riscul de a refuza să se pună în serviciul acelora care i-au internat în lagăr. Toată răspunderea pentru formarea guvernului de la Viena și a acțiunilor întreprinse de acest guvern cade asupra lui Horia Sima și a oamenilor lui. Numai ei au colaborat cu Germania și ei sunt singurii care, conform deciziilor luate de Aliați, pot fi considerați colaboraționiști. Dizidenții se lepădaseră de atitudinea lor din lagăr, când se băteau cu pumnul în piept că numai ei au rămas credincioși Puterilor Axei și Führerului Adolf Hitler, în timp ce noi am trădat alianța cu Germania și dispoziția testamentară a Căpitanului.

Evident că această schimbare totală în atitudinea lor politică surâdea multora dintre dizidenți. Papanace le oferea o portiță de scăpare dacă represaliile aliate se vor abate și asupra Mișcării. Dacă vor fi anchetați, vor declara că ei n-au participat la activitățile guvernului de la Viena și conflictul cu Horia Sima are la bază tocmai refuzul lor de a mai servi Reichului în ultima fază a războiului. De unde să știe Aliații că ei n-au participat la guvernul de la Viena, nu din motivele ce le afișau acum, ci pentru că se opuneau la formarea acestui guvern sub conducerea lui Horia Sima, iar, în lagăr, au azvârlit torente de acuzații contra Comandantului Legiunii, învinuindu-l pe acesta de trădare a alianței cu Germania.

Gândul lui Papanace și al unora dintre apropiații lui mergea mai departe. Subita lor schimbare de poziție, din ultra-nazistă în ultra-aliată, poate servi și la victoria lor finală contra lui Horia Sima. Ceea ce n-au reușit cu Nemții, vor reuși poate cu Aliații. După toate probabilitățile, Horia Sima, cu membrii guvernului și cu principalele cadre legionare ce l-au urmat, vor fi arestați de Aliați și trimiși în țară, unde vor fi condamnați, așa cum este în curs să se procedeze cu căpeteniile tuturor mișcărilor naționaliste care au colaborat cu Reichul. Și atunci în Occident, vor rămâne liberi ei și numai ei, absolviți de orice învinuire. După liniștirea stărilor de război, vor putea continua nestingheriți de fostul Comandant al Legiunii să reprezinte în lume idealurile Legiunii. Nu se vor mai teme așadar de nici o concurență politică, după eliminarea tuturor acelora care au colaborat cu Germania la Viena.

Concepția lor putea avea însă și un alt final nedorit de ei. Dacă se începeau arestările și deportările de legionari, acestea nu se puteau limita la anumite categorii dintre ei. Se crea, cum s-ar zice un vad, o rutină, de care n-ar fi scăpat nici ei. Decizia Aliaților putea fi globală și atunci intrau și dizidenții la grămadă. S-au întâmplat numeroase cazuri de extrădare de naționaliști din răsărit de către Aliați, care nu aparțineau forurilor conducătoare, ci erau simpli aderenți ai acestor mișcări sau a unor unități de pe front.

Dar s-a mai întâmplat ceva care lovea direct și în dizidenți. Între cei reclamați pe cale diplomatică de guvernele din țară figurau alături de Horia Sima, Papanace și Ilie Gârneață. Odată această operație realizată, cine știe dacă alți legionari n-ar fi luat același drum fără întoarcere.

Acest proces de anihilare a Legiunii a fost oprit prin miraculoasa intervenție a inginerului Virgil Velescu la Frankfurt. De această intervenție au profitat și ei, care ar fi fost bucuroși să pierim în vălmășagul războiului.

 

17. LAGĂRUL REICHENAU-INNSBRUCK. UN DENUNȚ ȘI CONSECINȚELE LUI

La Innsbruck se întemeiase o comunitate românească înfloritoare de refugiați, în jurul Căminului Crucii Roșii Românești. Acest cămin fost înființat grație energiei și priceperii Doamnei Yvonne Siegens, soția Directorului Camerei de Comerț Germano-Române din Berlin, refugiați și ei acum la Innsbruck. Nimic nu părea să turbure liniștea acestei oaze de refugiați, care se bucura și de ajutorul ce-l primea în alimente de la diferite organisme umanitare între care și Crucea Roșie Internațională. Căminul era adăpostit într-o clădire le Sillgasee 3 și avea trei etaje. Etajul întâi era locuit precumpănitor de tineri studenți. Etajul al doilea era ocupat de familia Siegens, iar în etajul al treilea erau niște doamne și domnișoare care lucrau la administrația Comitetului. Dar raza de acțiune a Comitetului Român al Crucii Roșii era mult mai vastă. Distribuia ajutoare alimentare și la Românii risipiți prin alte localități din Tirol și Voralberg. Exista un lagăr de Români chiar la Bregenz, pe malul lacului Constanța. Atmosfera era așa de liniștită la Innsbruck și în întreaga zonă franceză de ocupație, încât tinerii refugiați de aici și-au îngăduit să invite în comunitatea lor cunoscuți de-ai lor din zona americană, pentru a petrece Paștile împreună. Așa Grigore Filiti, care locuia la Graz, a fost invitat de Simeria și alți cunoscuți ai lui să petreacă sărbătorile Paștilor la Bregenz. După mai multe peripeții avute cu jandarmii francezi, care controlau pe călătorii din tren, Filiti a ajuns la Bregenz și a petrecut aici Paștile într-o atmosferă plăcută și camaraderească. După o săptămână s-a înapoiat la Innsbruck, cu gândul să se întoarcă la Graz. A locuit, cum era și firesc, la Căminul Crucei Roșii, condus de Doamna Siegens.

Abia sosit aici, luni, după Duminica Tomii, în toiul nopții, casa din Sillgasse este înconjurată de jandarmi francezi, care au poruncit tuturor locatarilor ca să se îmbrace și să-și ia lucrurile necesare pentru o detențiune mai lungă. Coborâți în stradă, prizonierii capturați au fost înconjurați de garda acelorași jandarmi și au pornit în marș de-a lungul râului Inn. După o oră și jumătate de mers pe jos, coloana prizonierilor a fost oprită în fața porții unui lagăr, care se numea, cum au aflat mai târziu, Reichenau.

Lagărul Reichenau fusese construit de Germani și acuma îl foloseau trupele franceze de ocupație. Erau închiși în acest lagăr mulți germani, civili și militari, ofițeri și foști membri ai partidului național-socialist, apoi alte nații, între care numeroși Ucraineni și chiar evrei care încercaseră să treacă clandestin frontiera în Italia.

Acum lagărul Reichenau se mărise cu contingentul românesc destul de numeros. În afară de cei capturați la Cămin, au fost arestați și duși în lagăr aproape toți Românii aflători în zona franceză de ocupație, adică în Tirol și Voralberg. Numărul Românilor internați în acest lagăr, de pe urma acestei razii, era de aproape 40. Între ei se aflau Maiorul Maftei cu soția, ridicați de la Kitzbühel; istoricul Alexandru Randa, comandorul Mureșanu, întreg grupul de la Bregenz, în frunte cu Simeria, șeful lagărului de Români de aici, Dr. Hacman, profesor de fizică cu soția, George Siegens cu soția. Dintre tineri, aproape mai toți legionarii tineri care s-au refugiat în zona franceză din Austria. Între ei, Dionisie Ghermani, Grigore Filiti, Victor Carâp și alți legionari din garnizoana Berlin. Apoi Gheorghe Bulumete, Ion Bodoc și Hatmanul Hojbotă, care locuiau la Bregenz sau la Bludenz.

Evident că cei internați s-au întrebat pentru ce au fost arestați și internați în lagăr. Versiunea lansată de Francezi a fost că la Comitetul Crucii Roșii s-ar fi descoperit niște nereguli în distribuirea ajutoarelor primite de la diferite organisme internaționale. Această explicație a căzut prin absurditatea ei. Ce căutau aici persoane care locuiau la Cămin, dar nu aveau nimic în comun cu administrația? Sau, de ce au fost arestate persoane din alte localități, cum erau cei de la Kitzbühel sau Bregenz? Ce căutau în lagăr Alexandru Randa sau Maiorul Maftei? Până la urmă s-au lămurit lucrurile, când a început ancheta celor internați. Au fost arestați și internați pentru motive politice. Pentru participarea lor la Guvernul de la Viena și pentru apartenența unora dintre ei la Garda de Fier.

Operația era un ecou al procesului ce se desfășura tocmai atunci la Nürnberg și a unor intervenții, ce veniseră din țară, ale guvernului Groza. Francezii, extrem de sensibili la noțiunile de criminali de război, naziști, fasciști și colaboraționiști, au procedat fără nici o discriminare la arestarea Românilor din spațiul controlat de ei.

Această razie a autorităților franceze nu s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi fost alarmați de anumite denunțuri, chiar din mijlocul Românilor. Trei legionari marginali – care în lagărul Buchenwald s-au atașat grupului dizident și erau cunoscuți prin virulența atacurilor lor contra conducerii legionare – au intrat în serviciul Francezilor și au denunțat pe ceilalți legionari. Că "sunt naziști", că "au ajutat pe Hitler până în ultima clipă a războiului", că "sunt colaboraționiști notorii, care trebuie să-și ia cuvenita pedeapsă". Autoritățile franceze, foarte sensibile la aceste denunțuri, n-au binevoit să facă o anchetă preliminară, pentru a se convinge de adevărul acestor acuzații, ci au dat un ordin global să fie arestați și internați în lagăr toți Românii din zonă. Foștii noștri camarazi care s-au pretat la această faptă urâtă, punând în primejdie libertatea și poate viața atâtor compatrioți, au fost trei studenți: Nicolae Tănase, Antonovici și Ștefan Popescu. La aceștia s-a adăugat, întărind spusele lor, cunoscutul agent al lui Eugen Cristescu din lagărul Rostock, care uneltise asasinarea căpeteniilor legionare din acest campament, Șerbu. Cu declarațiile contra celorlalți români, ei urmăreau pe de o parte să se pună la adăpost de eventuale urmăriri ("noi am fost contra guvernului de la Viena, contra colaborării cu Germania"), iar pe de altă parte să se răzbune pe acei legionari care nu aprobau defecțiunea lor.

Oaza de pace și frățietate de la Innsburk sărise în aer. Soarta celor arestați și internați în lagărul Reichenau era incertă. Puteau fi ridicați de la o zi la alta și predați guvernului din țară. La Nürnberg se judeca procesul căpeteniilor național-socialiste, iar în țară începuse procesul Antonescu. Sub ochii lor, ai celor internați, au fost ridicați ucrainieni și predați Rușilor. Se așteptau de la o zi la alta să aibă și ei aceeași soartă. Denunțătorii, camarazii lor de altădată, întrețineau relații și cu guvernul din țară, via Viena. La Innsbruck apăruse un General român, Baloșin, trimis de guvernul din țară pentru repatrieri. Dar în afară de această misiune oficială, avea și alta paralelă. Unde se găsesc legionarii? În ce lagăre și zone, pentru ca guvernul român să le ceară Aliaților extrădarea lor? Acest General Baloșin a apărut în toate lagărele din Austria, Germania și Italia, în căutare de criminali de război, misiune camuflată sub formula plauzibilă a repatrierilor. Generalul Baloșin venise însoțit la Innsbruck de un colonel și de un căpitan, numit Iliescu. Acest căpitan, în convorbirile avute în lagărul Reicheanu, le-a comunicat unor deținuți de legătura ce există între cei trei denunțători și guvernul din țară, prin intermediul Legației din Viena.

Ovidiu Stănescu, internat și el în lagărul Reichenau, l-a văzut întâia oară pe Generalul Baloșin intrând pe poarta lagărului Enghien-Edingen, din Belgia, unde se aflau mulți prizonieri români.

Deznodământul final a fost însă cu totul altfel decât cum sperau denunțătorii.

Spre norocul Legiunii, în sânul forțelor franceze de ocupație din Austria se petrece o schimbare radicală. Biroul de Documentare al Armatei Franceze, care era până atunci controlat de comuniști din Forțele Franceze de Eliberare, este preluat de ofițeri francezi de carieră, care luptaseră cu De Gaulle. Aceasta s-a întâmplat la aproximativ 6 luni de la internarea Românilor în lagărul Reicheanu. În locul anchetatorilor anteriori, de filiație comunistă, își face apariția un tânăr ofițer, Blondel, care reia ancheta de la început. Procesul legionarilor și al tuturor Românilor internați încăpuse pe alte mâini.

Interogatoriul făcut de Blondel nu a mai avut loc în lagăr, ci la Innsbruck, într-o reședință a Biroului de Documentare al Armatei. De la început, cei anchetați au constatat diferența de atmosferă și de tratament. Cum îl descrie Filiti, Blondel era calm, perspicace, prietenos, inspirând încredere. Blodel era interesat să afle ce este cu această mișcare. Tinerii legionari i-au explicat cu entuziasm fenomenul legionar, în așa fel încât Blondel a fost impresionat de doctrina lor.

Ca urmare a acestor anchete, prin care au trecut toți deținuții, regimul celor închiși, de când a venit Blondel, s-a ameliorat. Blondel avea atâta încredere în legionari încât, când aceștia aveau ceva de făcut în oraș, îi lăsa fără pază, fiind sigur că se vor întoarce. Adeseori lipseau toată ziua.

S-a mai întâmplat ceva care a avut efectul unui detonator asupra soartei celor internați. Tatăl lui Dionisie Ghermani, profesorul Ghermani, decanul Facultății de Construcții de la Politehnica din București, hidraulician emerit și specialist în teoria similitudinilor, este invitat la Paris, la un congres în specialitatea lui. La o recepție întâlnește pe Generalul Bethourd, guvernatorul militar al zonei franceze de ocupație din Austria. În cursul conversației cu Bethourd, Profesorul Ghermani îi spune că are un fiu în zona franceză de ocupație, la Innsbruck, într-un lagăr. Generalul promite că se va interesa de soarta lui. Într-adevăr, Biți Ghermani este primul eliberat, în August. Anchetele lui Blondel se terminaseră. În cursul lunii Septembrie 1946 au urmat alte eliberări. Ultimul lăsat pe picior liber a fost Grigore Filiti. În luna Octombrie, lagărul Reicheanu fusese evacuat de toți Românii internați.

Din acel moment, Blondel a rămas un prieten devotat al cauzei românești și a făcut parte din echipa de instructori francezi care au pregătit pe legionarii selectați să fie parașutați în țară.

Cei trei răuvoitori de la Innsbruck, care și-au denunțat proprii lor frați de credință și idealuri au fost și ei niște victime în fond, un subproduct al "înaltei" școli legionare a lui Papanace. Îmbâcsiți de atmosfera de ură propagată de acesta în lagăr, au săvârșit această faptă degradantă.

Dumnezeu și-a arătat încă o dată mila față de Mișcare, salvând de la o dispariție sigură pe camarazii internați la Innsbruck.

Nici camarazii de la Salzburg n-au fost scutiți de atentatul delațiunii. Și pe la ei s-a pripășit un legionar dizident, care a fost recrutat de serviciile americane. Este vorba de un oarecare Tudose, care în țară fusese întrebuințat la biroul Corpului Muncitorilor Legionari. Refugiat în Germania după evenimentele din Ianuarie 1941. Când s-a produs dizidența din lagăr, el s-a atașat grupului minoritar.

La Viena a dus o existență marginală și a reapărut după război la Salzburg ca informator al serviciilor americane militare. Tudose nu a avut nici o participare în arestările din Bad Gastein. În schimb, Americanii s-au servit de el pentru a identifica elementele legionare din Salzburg. Prin denunțurile lui, au fost arestați și internați în lagărul Glasenbach legionarii Neață Spiridon din Muscel și Ion Rădulescu din Prahova. Acesta din urmă l-a descoperit pe Tudose când era internat în lagăr, grație destăinuirii unui ofițer american la anchetă. De la biroul acestuia, arătând în curte un individ, i-a spus lui Ion Rădulescu: "Acesta v-a denunțat". Uitându-se la el bine, pe fereastră, Ion Rădulescu l-a recunoscut imediat, căci fuseseră împreună în lagăr. Ion Rădulescu a comunicat descoperirea lui și mie și altor camarazi.

Între cei denunțați și care erau pe punctul să fie arestați se aflau și camarazii Vasile Mailat și Gică Tase. Dar aceștia, aflând de primele arestări, s-au refugiat la timp în Bavaria, unde Americanii nu s-au legat de legionari. Ceilalți doi, Neață și Rădulescu, au făcut un an și jumătate de lagăr, fiind eliberați abia în Mai 1947.

 

18. PIERDERI GRELE

Sfârșitul războiului, pe lângă necazurile inerente pribegiei și a nesiguranței în care trăiam în diversele zone de ocupație, ne-a provocat pierderi grele în rândul celor mai buni camarazi pe care-i aveam. Aceste pierderi nu s-au datorat represaliilor aliate, ci unor episoade de altă natură, provocate de banditismul apărut după război. Voi expune aceste tragice cazuri de dispariție a unor legionari de elită, când se încheiaseră ostilitățile, în mod individual, privind soarta fiecăruia.

 

1. Corneliu Georgescu

Cum am scris, pe Corneliu Georgescu l-am rugat să se ducă la Döllersheim, ca să supravegheze evacuarea trupelor din acest lagăr și îndreptarea lor spre Bavaria, care cădea în zona americană de ocupație. Îl credeam în acest lagăr, când mă pomenesc cu el la Alt-Aussee, în ultimele zile, înainte de a pleca și eu în munți. Se întorsese îngrijorat de soarta mea. Noi eram atunci pe punctul să părăsim Alt-Aussee și să ne asociem detașamentului Eichmann, în operația Wehrwolf. Nu cutezam să-l iau în echipa ce-o constituisem atunci, tocmai gândindu-mă la supraviețuirea lui. Era prea mare ca să-l sacrific în această întreprindere riscantă. Atunci am ales doi camarazi de elită, pe Traian Puiu și Vasile Mailat, ca să-l însoțească în pribegie și să aibă grijă de el la tot pasul.

Corneliu Georgescu a plecat împreună cu cei doi însoțitori pe drumuri numai de ei știute. După câteva zile, au ajuns în localitatea Mittersill. Aici, Traian Puiu s-a despărțit de ei pentru câteva zile pentru a vizita o cunoștință dintr-un sat din apropiere, unde spera să găsească și un adăpost pentru toți. Corneliu Georgescu a rămas numai cu Vasile Mailat. Deodată apare în această localitate, Mittersill, un curier trimis de Vasile Iasinschi de la Kitzbühel, unde, cu ajutorul lui Gamillscheg, au obținut camere la marele hotel din localitate. Înainte de a se stabili definitiv la Bad Gastein, Corneliu Georgescu, pentru a veni în ajutorul lui Iasinschi, a acceptat să rămână câteva zile singur, până la întoarcerea lui Mailat. Ce s-a întâmplat în această perioadă nimeni nu știe, în timpul absenței lui Mailat. Când s-a întors Mailat de la întâlnirea cu Iasinschi, nu l-a mai găsit pe Corneliu Georgescu la Mittersill. Își dăduse întâlnire cu Corneliu Georgescu într-un anumit loc, dar nu apăruse aici. A răscolit tot orașul, cu același rezultat negativ. A întrebat pe oamenii de pe stradă în dreapta și în stânga, dar nimeni nu a putut să-i dea vreo informație. Atunci Mailat a presupus că, poate, Corneliu Georgescu și-a pierdut răbdarea și a plecat de unul singur. Din acel moment nimeni nu a mai aflat nimic de Corneliu Georgescu. Dispăruse fără urmă din Austria.

Târziu de tot, în 1950, Dr. Ion Fleșeriu, sibian ca și el, a reluat cercetările la Mittersill. S-a interesat pe la autorități și a aflat că în acele zile tulburi, din primăvara anului 1945, un necunoscut a fost găsit mort pe străzile orașului Mittersill și a fost îngropat în cimitirul din localitate. Dr. Fleșeriu a reușit să obțină autorizația de a se face dezgroparea. Când i-a văzut osemintele, l-a identificat după operația ce-o avusese în tinerețe la un genunchi și de care știa el.

A fost din nou înmormântat într-un alt loc și de atunci mormântul de la Mittersill a devenit loc de pelerinaj pentru toți legionarii din lumea liberă. În fiecare an, în cursul lunii Iunie, se adună supraviețuitorii la Mittersill, unde se face slujbă la cimitir și apoi în ședința solemnă se comemorează viața și faptele Comandantului Bunei Vestiri, Corneliu Georgescu.

După toate probabilitățile, a căzut victimă unor bandiți, care l-au jefuit de banii ce-i avea.

 

2. Ion Ionică și Vladimir Cristi

Pe Ion Ionică l-am întâlnit la Innsbruck înaintea Crăciunului, tocmai când mă pregăteam să trec munții în Italia. În camera lui mobilată, am dormit câteva nopți.

Cum am povestit mai înainte, cu Crivăț, Borobaru și Mailat, am trecut munții pe la pasul Brennero îndată după Crăciun. Nu știu în ce împrejurări Ion Ionică s-a întâlnit la Innsbruck cu Ministrul Vladimir Cristi și au plănuit împreună trecerea în Italia. Din câte am aflat mai târziu, destul de vag, au dat peste o călăuză de origine croată, care și-a luat angajamentul să-i treacă în Italia, pentru o anumită sumă de bani și pentru țigări. Însoțiți de această călăuză, au pornit peste munți în Italia, nu știu dacă pe la Brennero sau prin altă parte, și, din acel moment, nu s-a mai știut nimic de soarta lor. În Italia nu au ajuns niciodată și nici nu s-au aflat trupurile lor pe undeva. Probabil că au fost uciși de călăuză, care i-a omorât pentru a-i jefui. Trupurile lor le-a azvârlit undeva într-o prăpastie și așa se explică lipsa oricărei urme de la ei.

 

2. Emil Bulbuc

Emil Bulbuc a căzut și el victimă banditismului provocat de stările nefaste ale războiului. De astă dată asasinarea lui de un bandit s-a petrecut sub ochii mei. Mă pregăteam să trec din Italia în Franța, în vara anului 1947. Ca drum de trecere clandestină a frontierei am ales Munții Alpi. Totul a fost pregătit amănunțit. Însoțitorul meu era Paul Popescu, ce locuia la Milano. De partea cealaltă a munților mă așteptau Marcel Ghinea și Petre Ponta, stabiliți la Paris. Pentru a urca creasta munților, trebuia să ajungem într-o localitate de graniță, al cărui nume nu mi-l mai amintesc. O primă haltă cu autobuzul trebuia să o facem de la Torino la Costigliole de Saluzzo. De aici, cu un alt autobuz, la localitatea de frontieră.

Unicul meu însoțitor era la început Popescu Paul. Dar ce s-a întâmplat? Tocmai atunci venise la Bergamo, unde locuiam de mai multă vreme împreună cu Toader Ioraș, Dr. Emil Bulbuc de la Roma. El ne-a surprins tocmai în zilele premergătoare plecării de la Bergamo la Milano și de aici la Torino, de unde trebuia să continuăm drumul spre munți.

Aflând de planul nostru, Bulbuc mi-a comunicat că vrea să meargă și el cu noi până la frontieră, pentru a veghea pe traseul italian asupra siguranței noastre. El are acte italiene și vorbește perfect limba italiană, încât ne poate fi de folos în legitimarea noastră pe la autoritățile italiene. Eu am insistat să nu meargă cu noi. Ne vom descurca singuri. Paul Popescu e un om cu o minte ageră și vorbește bine limba italiană. Parcă aveam o presimțire. Dar n-a fost chip să-l înduplec pe Bulbuc să renunțe la gândul lui. Așa se face că am plecat toți trei de la Milano la Torino și de aici în munți.

La Costigliole di Saluzzo am ajuns cu autobuzul înainte de masă. Informându-ne de celălalt autobuz, care urca spre frontieră, aflăm că nu avea legătură decât la 5 după masă. Ce să facem în acest interval? După o gustare sumară, ne-am uitat spre vale și acolo șerpuia un râu frumos între sălcii. Ce ne-am zis? În loc să stăm așteptând autobuzul în sat, să coborâm la vale și să ne așezăm pe malul acestui râu primitor, unde ne putem odihni câteva ore la umbra sălciilor, până la plecarea autobuzului. Era în Iulie.

Ne-am luat bagajele, am trecut podul și ne-am așezat pe malul râului. Stăteam liniștiți, fără altă grijă, să treacă timpul cât mai plăcut. Cam la o oră de când ședeam pe iarbă la marginea râului, deodată apare în fața noastră un tânăr, ieșind din păduricea de sălcii. Nu i-am dat la început importanță, crezând că a venit și el să admire peisagiul. Dar observăm în mâna lui un revolver, pe care îl îndreaptă apoi spre noi. Ce vrea ăsta? Ne-am ridicat și Emil Bulbuc l-a întrebat ce vrea, îndreptându-se curajos spre el. Eu cu Paul Popescu ne-am tras îndărătul unor copaci. Tânărul cu pistolul arată spre un geamantan de piele al lui Emil Bulbuc și face chiar un gest să-l ridice. Emil Bulbuc se repede atunci la el și îi smulge geamantanul din mâini. Eu am strigat atunci lui Emil: "Nu te opune. Lasă să ia geamantanul". Dar Bulbuc nu ascultă. Stă lângă geamantan cutezător. Atunci tânărul se retrage câțiva pași și îndreaptă pistolul spre Bulbuc. Auzim o împușcătură și atunci îl vedem pe Emil Bulbuc prăbușindu-se la pământ, dând un țipăt fioros, așa de puternic că se putea auzi până departe. Atunci pistolarul înșfacă geamantanul lui Bulbuc și dispare în tufiș. Noi rămânem ascunși după copaci, privind la Emil Bulbuc, care nu mai mișcă. După câteva minute, presupunând că a plecat ucigașul, ne apropiem de Emil Bulbuc întins pe iarbă. Murise. Fusese lovit drept în inimă.

Ce să facem acum? Situația noastră era grea. Autorul crimei dispăruse și rămăsesem numai noi lângă Bulbuc, care venisem cu el. După cum era și firesc, primele bănuieli, până la descoperirea ucigașului, ar fi căzut asupra noastră. Ne-am hotărât să mergem la postul de carabinieri și să explicăm ce s-a întâmplat. L-am lăsat pe Emil Bulbuc și bagajele noastre pe malul râului și ne-am urcat pe podul care duce în sat. Dar, pe la mijlocul lui, apar carabinierii, în frunte cu șeful lor. Cum ne vede, ne pune cătușele și ne duce la cazarma lor. În spatele carabinierilor era o mulțime de locuitori din sat care, alarmați de împușcături, veniră să vadă ce este. Se uitau cu ură la noi, gata să ne linșeze. Toți credeau că noi suntem niște contrabandiști și am împușcat pe tovarășul nostru în urma unei certe sângeroase. Un reglement de comptes, cum se spune. Cu mare greutate carabinierii ne-au luat sub protecția lor, pentru a nu cădea victimă furiei populației.

Ajunși la cazarma carabinierilor, am fost conduși la închisoare, fiecare separat, și apoi, imediat, la o primă anchetă. Versiunea lor era că noi doi, Paul Popescu și eu, l-am omorât pe Emil Bulbuc, pentru niște chestiuni bănești. Situația mea era și mai grea, căci aveam acte false. Dacă s-ar fi descoperit adevărata mea identitate, m-aș fi putut apăra mai ușor, dar riscam să fiu extrădat în țară. Noi am protestat, am explicat cum s-a întâmplat cazul, am descris cât am putut mai bine pe tânărul care ne-a atacat, dar carabinierii au rămas sceptici. A doua zi trebuia să vină judecătorul de instrucție de la Cuneo, pentru a ne lua un nou interogatoriu.

A doua zi s-a lămurit cazul printr-o adevărată minune dumnezeiască. În apropiere de malul râului, un om mai în vârstă, de vreo 50 de ani, trecea tocmai atunci când am fost atacați. A auzit împușcăturile și a văzut fugind cu o bicicletă pe tânărul criminal, în speranța că nu va fi observat de nimeni. Omul acesta din sat, care avea o moșioară prin apropiere, s-a dus la carabinieri și le-a povestit ce-a văzut. Tânărul a fost arestat și adus la cazarma gardienilor. Supus interogatoriului de rigoare, a tăgăduit până în ultima clipă, încât șeful care conducea cercetările nu știa ce să creadă. Atunci s-a decis să facă o confruntare între mine și el. Eu l-am recunoscut imediat. Șeful carabinierilor ne-a lăsat singuri, în speranța că rămânând numai amândoi, se va ajunge la o clarificare. El continua să creadă că între noi și tânărul pistolar a fost o complicitate. Rămas singur cu el, tânărul îmi spune pe un ton amenințător că dacă spun ceva "mă omoară și pe mine". Cum nu auzeam bine încă de pe vremea aceea, i-am făcut semn că nu pricep. Atunci el a strigat mai tare. Soarta lui se pecetluise. În camera alăturată pândea șeful carabinierilor conversația noastră. Existau acuma două mărturii contra lui, a omului ce l-a văzut fugind de la locul crimei, și propria lui declarație amenințându-mă că mă omoară.

Peste câteva ore, ha confesado, cum spun italienii. Noi am fost eliberați și ne-am prezentat apoi la judecătorul de instrucție Vaccario din Cuneo. Am făcut declarațiile cuvenite, am avut o nouă confruntare cu tânărul și apoi ne-am întors la Costigliole de Saluzzo, pentru înmormântarea lui Emil Bulbuc. De astă dată întreg satul a participat la funeralii. Toți aveau ochii înlăcrimați. Cum ni s-a spus, tânărul care l-a împușcat pe Emil Bulbuc fusese un temut partizan pe timpul războiului. Pentru el, a omorî un om nu era nimic. Tânărul se chema Mario Colombero. A fost condamnat la 18 ani închisoare. La interogatoriu, la Cuneo, a mărturisit că el credea că noi suntem niște bogați negustori de păduri și că am venit pe acolo ca să facem tranzacții cu lemn de pădure. Geamantanul lui Bulbuc, pe care își pusese ochii, era doldora de bani. Dar nu aflase în el decât 50 de dolari, bani de care aveam nevoie după ce vom ajunge în Franța.

După Corneliu Georgescu, după Ion Ionică și Vladimir Cristi, plăteam al treilea tribut banditismului postbelic, în persoana lui Emil Bulbuc.

 

19. ALTE PIERDERI

Fiind încă la Alt-Aussee, am primit vizita ofițerilor legionari Viorel Boborodea și Ilie Rotea, care erau detașați pe frontul din Slovacia și operau în cadrul organizației IC. Aceștia veniseră îngrijorați tot de soarta mea. Îmi făcuseră propunerea ca, la sfârșitul războiului, să mă retrag la Bratislava, unde ei aveau o bună ascunzătoare. Locuiau la o familie slovacă de toată încrederea și aici puteam să stăm cât vrem și în toată siguranța, chiar dacă pleacă Nemții și vin Rușii. În Austria și Germania, legionarii vor fi urmăriți și după toate probabilitățile vor fi predați guvernului din țară, unde îi așteaptă moartea sau în cazul cel mai bun o lungă închisoare. Propunerea lor mi s-a părut atrăgătoare în acel moment, dar le-am comunicat că eu sunt legat de prietenii mei germani și trebuie să mă retrag la munte cu ei. Nu pot să dispar pentru a lua drumul Bratislavei.

Dar ce s-a întâmplat cu Rotea și Boborodea? Gazda lor, de a cărei fidelitate jurau, a doua zi după ce Nemții au evacuat Bratislava și au intrat partizanii slovaci, i-a denunțat acestora. Arestați, aceștia i-au predat Rușilor, iar Rușii, după un oarecare timp de detențiune, i-au dat pe mâna comuniștilor români. Au fost judecați și condamnați la mulți ani închisoare. Ilie Rotea a murit în închisoarea Târgu-Ocna, iar Viorel Boborodea a ieșit de la Aiud în 1964.

Ceva asemănător s-a petrecut cu avocatul Vică Negulescu. Acesta era cu mine la Alt-Aussee, făcând parte dintre funcționarii guvernului. Vică Negulescu era Secretar General la Președinția Guvernului și el mi-a redactat toate decretele ce le-am semnat în calitate de președinte de consiliu.

În perioada când procedam la împrăștierea efectivelor noastre de la Alt-Aussee în spațiul austro-german, vine Vică Negulescu la mine cu o propunere de retragere din zona periculoasă a Austriei, unde desigur toate căpeteniile naționaliste vor fi căutate și arestate de Aliați. Cum vedea el salvarea mea? În Croația. Prietenii din organizația Ustascha ne vor ajuta să stăm la ei, până ce ne vom putea retrage într-un loc mai sigur. Propunerea lui Vică Negulescu nu mi-a surâs de la început. Croația era pradă războiului civil. Partizanii lui Tito se apropiau de Zagreb, iar trupele germane se retrăgeau spre Austria. Nu numai că nu am acceptat propunerea lui, dar l-am sfătuit să nu facă greșeala să-și caute scăparea în această țară, de unde lumea fugea. Croația era în acel moment cel mai nesigur loc din Balcani. I-am atras atenția asupra primejdiilor la care se expune.

Dar Vică Negulescu n-a ascultat de sfatul meu. A mai convins și pe alți legionari să meargă cu el, între care pe Ion Cengher și un grup de fete. Cum era de prevăzut, în Croația au fost arestați de partizani și apoi predați Românilor. Cengher a fost omorât pe stradă, la Masov, de un comunist evreu, iar Vică Negulescu și-a sfârșit zilele în închisoare, după ce a fost supus la mari cazne.

Frații Hanu, Vasile și Traian, s-au întors în țară biruiți de dorul de glie. Vasile Hanu mi-a mărturisit chiar din perioada când eram împreună la munte, că dacă scăpam de aici, el nu se mai oprește până la Alba Iulia. E sătul de pribegie și de statul printre străini.

Într-adevăr, după ce ne-am despărțit, Vasile Hanu a plecat la Linz, unde l-a căutat pe fratele lui Traian. Amândoi au luat apoi direcția spre răsărit, trecând prin Ungaria. Dar în România nu s-au bucurat decât de câțiva ani de libertate. Au fost arestați în 1948 și după 16 ani de închisoare la Aiud, au fost puși în libertate, în 1964, odată cu toți deținuții.

 

Dacă examinăm calculele ce și le-au făcut acești camarazi care au preferat să-și caute salvarea în alte țări decât în spațiul austro-german, constatăm la origine o părere justă, dar care, până la urmă, s-a dovedit a fi falsă. La sfârșitul războiului, cine putea indica cu precizie unde e pământul făgăduinței, adică în ce parte a Europei ne vom putea salva? Eu însumi nu puteam să dau un sfat bun celor ce îmi puneau această problemă. De aceea am preferat să las fiecăruia libertatea de acțiune, împrăștiindu-se în toate părțile. Din acel moment, răspunderea salvării cădea asupra fiecăruia. Cei ce au optat pentru Slovacia, Croația și România, și-au făcut socoteala că regiunea cea mai primejdioasă e Germania, cu anexa ei austriacă. Aliații își vor descărca toată furia lor contra poporului care a tolerat apariția național-socialismului. Aici nu va mai fi scăpare pentru nimeni. Nu numai căpeteniile național-socialiste, dar și colaboratorii lor din alte națiuni vor suferi urgia răzbunărilor. Din această perspectivă, camarazii care au preferat să se îndrepte spre răsărit aveau dreptate.

Dar iată că tocmai spațiul austro-german, după primul val de represalii, în anii 1945-1946, a oferit mai mari posibilități de salvare decât țările presupuse a fi mai sigure. De ce? Pentru că în Slovacia, în Croația, în Ungaria, în România, s-a instalat comunismul cu toate ororile imaginabile, în timp ce Germania de Vest și Austria au fost cruțate de Aliați, bucurându-se de libertate și de un regim democratic.

Dar aceste configurații politice aparțin domeniului imprevizibilelor. Imprevizibile istorice pe care nimeni nu le putea descifra la ora capitulării Germaniei.

Camarazii care au plecat spre răsărit, au făcut un calcul just, dar care a fost anulat ulterior de statutul bolșevico-totalitar care a decis de soarta acestor state. Germania de Vest și Austria, prin decizia învingătorilor de atunci, au căzut în zona libertății, în timp ce țările din răsărit au suferit rigorile stalinismului.

Tocmai noi, care am rămas în zona germană, am putut să ne salvăm, în timp ce camarazii care au apucat direcția răsăritului au căzut în robia comunismului.

 

20. AVIOANELE MORȚII

Ultimul zbor spre țară s-a realizat de la aeroportul Wells, în a doua jumătate a lunii Martie 1945. Atât prin numărul celor îmbarcați, cât și prin materialul ce-l transporta, reprezenta un summum al guvernului de la Viena, în colaborare cu autoritățile germane, de a ajuta mișcarea de rezistență din țară.

Inițiativa nu ne-a aparținut nouă, ci Abwehr-ului. De astă dată nu mai era Pffeifer care organiza zborul, ci șeful lui imediat, un Căpitan tot din Abwehr al cărui nume nu-l mai rețin.

Eram la Alt-Aussee când s-a procedat această expediție. Din întâlnirile mele cu acest Căpitan, am descoperit în persoana lui nu numai pe profesionistul antrenat în aceste zboruri, dar și un luptător idealist și entuziast.

Ce spunea el? Acest zbor se va face cu cele mai bune avioane ce ne-au rămas, era vorba de două; el mai era semnificativ și prin încărcătura lor prețioasă. Sute de milioane de lei, devize și piese de aur în cantități abundente. Apoi arme de tot felul. De la pistoalele cele mai bune până la puști-mitralieră. Am golit magazinele Abwehr-ului de tot ce avea mai bun, spunea el, ca să nu ajungă în mâna inamicului. Era ultima expediție organizată de Abwehr și ne-am gândit să-i dăm o neobișnuită amploare. Ne vor însoți cei mai experți piloți și vor participa și din partea noastră elemente de elită. Va fi așadar o operație mixtă. Rostul ei este să ajute nu numai mișcarea națională de rezistență, dar și pe compatrioții noștri germani care sunt amenințați să fie deportați în Siberia.

Din partea guvernului de la Viena mi-a cerut un grup de legionari care, după aterizare, să pună la adăpost materialul și să facă legătura cu grupele de luptători din munți și cu organizația clandestină a Volksdeutsche din Ardeal.

Într-adevăr amploarea acestei expediții nu se putea compara cu nici unul din zborurile anterioare. Aceste avioane nu vor lansa oamenii cu parașuta, ci ele însele vor ateriza în locurile alese și cei din ele se vor îngriji apoi de scoaterea materialului și punerea lui în siguranță. Am fost impresionat de expunerea Căpitanului. Mă gândeam la oamenii care luptau în munți și la imensul ajutor ce l-ar primi dacă aceste avioane ar ajunge cu bine la locul de destinație. Zborul era cu atât mai important cu cât șeful Abwehrului din Austria participa la el, asumându-și riscurile tuturor.

Mai era o chestiune. Mi s-a comunicat că zboruri cu parașutare nu se vor mai face, deși existau încă multe elemente disponibile, pregătite în școlile speciale. Aceasta era ultima oportunitate. Mă gândeam și la punerea la adăpost a elementelor noastre. Cum e mai bine? Să rămână aici, riscând să fie arestate de serviciile aliate și apoi predate guvernului din țară, sau să dispară în masa românească? Era o dilemă greu de rezolvat.

În acest timp s-a mai ivit o nouă problemă care m-a determinat să aprob acest zbor. Camarazii germani SD din România mi-au comunicat că, după căderea lui Stoicănescu, organizația legionară își pierduse din eficacitatea ei. Petrașcu singur nu putea face față acțiunilor de pe teren. Ar fi necesar să fie ajutat de cineva de la Viena. Acest mesaj l-am primit pe la începutul lui Martie. Ce m-am gândit atunci? Petrașcu are nevoie de un ajutor. La Viena aveam în rezervă pe Dr. Iosif Dumitru, un bun organizator și un luptător de primă linie. Mă voi folosi de acest ultim zbor ca să-l trimit în țară pe Dr. Dumitru, ca ajutor al lui Petrașcu. Era un motiv în plus ca să îmi dau aprobarea la săvârșirea acestui zbor. Întăream și organizația din țară cu plecarea lui Dr. Dumitru.

M-am întâlnit la Wells, înainte de plecare, cu Dr. Dumitru și i-am dat instrucțiunile necesare. În această localitate s-au concentrat toți cei destinați să plece în țară. Numărul lor total era de aproape 20. Între ei frații Monoranu din Neamț și aviatorul Cicero Popescu, venit recent la Viena. I-am văzut pe toți, le-am strâns mâna și le-am urat mult noroc și paza Domnului. Erau două avioane gata de plecare la Wells. Zborul s-a efectuat pe la sfârșitul lunii Martie 1945.

De atunci nu am mai auzit nimic de ei. Legăturile cu țara fuseseră întrerupte, iar noi de la Alt-Aussee ne-am risipit care încotro. Târziu de tot, prin 1947, am auzit de soarta tragică a acestei expediții. Cele două avioane s-au prăbușit undeva prin Munții Argeșului. Cea mai mare parte a celor aflați în avioane au pierit în acest accident. Dr. Dumitru a murit și el. Ar fi scăpat cu viață doar câțiva legionari, care apoi s-au ascuns.

Când am aflat m-am cutremurat de durere. Zborul în care îmi pusesem atâtea nădejdi a luat calea eternității.

 

21. GRUPUL ABANDONAȚILOR

În vederea parașutării, un grup de 20-25 persoane a fost cules de la diferite școli speciale și concentrat într-un sat din nordul Austriei. Aici oamenii au fost încartiruiți într-o școală din sat. Șeful acestui grup era Bucur Stănescu, grupul fiind format din legionari și subofițeri veniți în Germania la școlile de specializare. Printre legionari, figuri mai cunoscute erau Nicu Marinescu, Costică Oprișan, Nicolae Paul, Dumitru Crețu, Dr. Ighișan.

Grupul fusese împărțit în echipe de 3 persoane, dintre care una trebuia să fie un telegrafist. Așteptarea a durat mult și promisiunea parașutării întârzia. Grupul a fost deplasat dintr-un loc într-altul, pentru a se asigura secretul operației.

În cursul lunii Aprilie, după ce Rușii se apropiau de Viena, șefii grupului și-au dat seama că parașutarea nu mai este posibilă. Într-adevăr ofițerii germani de legătură dispăruseră și ei. Practic grupul era abandonat. Atunci șefii grupului, Nicu Marinescu, Oprișan și Crețu, iau hotărârea să plece spre țară, străbătând Ungaria în marș, strecurându-se clandestin spre frontiere. Dar nu aveau arme suficiente. Atunci Nicu Marinescu propune ca 2-3 legionari să plece voluntar la Döllersheim și să se întoarcă cu armele necesare. S-au anunțat voluntar Dumitru Crețu, Nicolae Paul și un subofițer. Ajunși la Döllersheim au găsit aici pe Ilie Smultea, subofițer în regimentul 2. Cu ajutorul lui și-au procurat armele necesare, le-au încărcat în niște rucsacuri și au plecat să se întoarcă la camarazii lor.

Trenurile nu mai funcționau din cauza deselor bombardamente. Atunci au luat-o pe jos, cu gândul să ajungă la localitatea unde erau încartiruiți cât mai repede. Dar, în drumul lor, au fost prinși, ca într-un clește, la frontiera austro-germano-cehă, de trupele americane care înaintau din vest și trupele rusești care veneau din răsărit. S-au refugiat într-o pădure, unde au găsit o casă de munte. Aici au fost descoperiți de o patrulă americană, care i-a luat prizonieri. Au fost duși la statul major al unității, unde au fost anchetați. După mai multe peripeții, au reușit să se sustragă vigilenței americane și să se elibereze singuri.

Grupul inițial format din peste 20 de oameni s-a împrăștiat. Unii au plecat în țară, alții au rămas în Austria.

Între cei plecați în țară a fost și Costică Oprișan, a cărui viață de martir a fost înfățișară de mai mulți autori în scrierile lor.

22. GUVERNUL DE LA VIENA DIN PERSPECTIVA ISTORIEI

Guvernul de la Viena – deși sunt mulți care vor să-l ignore sau să-l treacă între efemeridele istoriei – a avut un rol decisiv în viața neamului nostru până la Marea Revoluție din Decembrie 1989. Acest guvern a fost factorul care a asigurat legătura și continuitatea între vechea Românie, așa cum ieșise din primul război mondial, și România subjugară și căzută în robia comunistă. Grație acestui guvern, s-a făurit mișcarea națională de rezistență și s-au creat premisele resurecției din Decembrie 1989.

Este necesar ca, la sfârșitul acestei expuneri, să înfățișăm în mod sintetic importanța și valoarea acestui guvern în asigurarea liniei de viață a neamului.

 

I. Salvarea onoarei naționale

Cel mai important lucru ce l-a săvârșit guvernul de la Viena, în procesul istoric al neamului nostru, a fost salvarea onoarei naționale. În timp ce prin actul de la 23 August armata română, a fost împinsă de conducătorii ei să schimbe frontul și să întoarcă armele contra armatei germane, aliații de ieri ai soldaților români, cu care au luptat cot la cot contra bolșevismului până în Caucaz, guvernul de la Viena a creat o armată națională, care a continuat glorioasa epopee din răsărit. Pe Schwed/Oder, un regiment român a păstrat linia frontului contra diviziilor sovietice și mulți soldați ai acestui regiment au căzut în ciocniri cu trupele inamice. Contribuția armatei naționale din punct de vedere al numărului n-a fost mare, dar, pe plan moral, a reprezentat un protest istoric contra acelora care și-au căutat salvarea în trădarea aliatului de ieri.

 

II. Continuitatea luptei anticomuniste

Guvernul național de la Viena a asigurat continuitatea luptei anticomuniste a poporului român, de când a biruit în Rusia revoluția bolșevică. Abia apăruse comunismul la vecinii din răsărit, și armata română trece Prutul, în 1918, pentru a apăra pe frații noștri din Basarabia. În numeroasele ciocniri cu hoardele bolșevice au căzut mulți soldați și ofițeri până ce aceste hoarde au fost azvârlite dincolo de Nistru și s-a asigurat liniștea acestei provincii. În 27 Martie 1918, sub scutul armatei române, s-a proclamat alipirea Basarabiei la Patria-Mamă. Izbucnind revoluția comunistă din Ungaria, sub Bela Kuhn, tot armata română și-a asumat răspunderea istorică să sufoce acest focar de bolșevism, care amenința întreg centrul Europei.

Din acest moment, Statul Român a stat permanent de veghe pe Nistru pentru a împiedica expansiunea pericolului comunist în țara noastră.

Când conducătorii României, la 23 August, au făcut greșeala să uite de toate aceste învățăminte ale trecutului și să deschidă granițele țării invaziei bolșevice, guvernul de la Viena s-a opus acestui act nesocotit și cu mijloacele ce le avea la dispoziție a continuat lupta anticomunistă a poporului român. Mișcarea Legionară cunoștea inamicul și știa ce urmări tragice va avea pentru soarta poporului român tovărășia cu tiranii de la Moscova.

 

III. 12.000 de prizonieri români salvați

Guvernul român de la Viena a salvat de la moarte sigură peste 12.000 de prizonieri români internați în lagărele germane. Aceștia mureau în număr mare, zi de zi, din cauza lipsei de hrană, îmbrăcăminte groasă și căldură. Încorporându-i în armata națională, li s-a asigurat minimul de experiență pentru a supraviețui acestei perioade grele din viața lor de ostași.

 

IV. 400 de legionari din lagăre în libertate

Guvernul de la Viena a salvat dintr-o situație apăsătoare și nesigură pe cei 400 de legionari internați în lagărele de la Buchenwald, Dachau și Oranienburg. Fără de formarea acestui guvern, legionarii ar fi rămas mai departe internați în lagăre și cine știe dacă n-ar fi căzut în mâinile Rușilor. După capitularea Germanilor, acești legionari, împrăștiați în toate țările lumii libere, au format primele centre de rezistență ale exilului contra cotropitorului din țară. Tot acești legionari au asigurat continuitatea Legiunii în cei 40 de ani de pribegie.

 

V. Asistența refugiaților din țară

Guvernul de la Viena s-a îngrijit de asistența socială a numeroșilor români refugiați din țară. Aceștia și-au găsit adăpost și hrană fie în diverse lagăre germane fie că s-au bucurat direct de ocrotirea autorităților guvernului de la Viena. Sute de români refugiați au putut găsi o mână frățească de ajutor din partea funcționarilor de la Ministerul de Interne și al Ocrotirilor Sociale, condus de Vasile Iasinschi.

 

VI. Mișcarea de rezistență din țară

Guvernul român de la Viena a pus bazele mișcării de rezistență din țară. Peste o sută de legionari, între care numeroși fruntași ai Legiunii, au fost parașutați în România și au început acolo reorganizarea Mișcării. S-a realizat o întrepătrundere și o colaborare strânsă între legionarii veniți din Germania și legionarii liberi din țară. Din sânul acestor noi unități s-au format apoi, la scurt interval, primele echipe de luptă contra cotropitorului și a uneltelor lui. Glorioasele fapte de arme ale acestor echipe își așteaptă viitori istorici care să le eternizeze faptele lor eroice. Militarii și membrii vechilor partide au venit mult mai târziu ca să îngroașe rândurile primilor luptători legionari, după ce se formaseră zonele de acțiune în diferitele părți ale țării.

 

VII. Guvernul de la Viena: expresia întregului neam românesc

Digul de împotrivire și protest ridicat de guvernul de la Viena contra alianței cu Moscova și-a găsit confirmarea în câțiva ani pe aria întregului românism. Anticomunismul legionar s-a transformat într-o certitudine națională. Adeziunea întregului neam românesc s-a verificat atât în țară cât și peste hotare. În țară tot mai numeroși Români și-au luat riscul de a apuca pe calea munților pentru a se alătura acelora care, din toamna anului 1944, au creat cuiburi de rezistență în păduri și locuri greu de străbătut. Partidele, care au deschis granițele țării invaziei sovietice, s-au convins și ele târziu de tot de nenorocirea ce s-a abătut asupra țării și au căutat să formeze un front comun cu legionarii. În exil, tot mai mulți refugiați din țară și-au căutat scăparea în Occident, trecând prin primejdii de moarte pentru a ajunge în lumea liberă.

Dar acest drum a fost descoperit mult mai înainte de 1948 de către guvernul de la Viena, care a avertizat nația asupra consecințelor catastrofale ale alianței cu Rusia, evocând spiritul testamentar al Căpitanului. Acest guvern nu a făcut numai retorică, ci s-a opus cu armele contra dominației comuniste din România, luptând alături de armata germană sau vărsându-și sângele pe crestele munților.

Cei ce s-au refugiat în Occident, după 1948, între care mulți militari și membri ai vechilor partide, au adoptat în realitate punctul de vedere al guvernului național român de la Viena. Numai acest guvern a prevăzut nenorocirea ce se va abate asupra poporului nostru și a creat cea dintâi tranșee de rezistență contra cotropitorului, atât în țară cât și peste hotare. În concluzie, singura poziție care a rezistat la toate intemperiile politice, în confruntarea dintre poporul român și bolșevism, a fost cea reprezentată de guvernul de la Viena.

 

VIII. Echipa Tănase – Golea – Samoilă

În țară luptele de partizani contra poterelor vrăjmașe s-au desfășurat în toate regiunile favorabile acestei acțiuni: în Bucovina, în Munții Apuseni, în Banat, în Munții Făgărașului, pe Târnave, în Argeș, în Moldova, în Dobrogea, pe Parâng. Legionarii din afara hotarelor nu au privit doar ca simpli spectatori la această ciocnire de moarte cu năvălitorul de peste Nistru. O echipă de legionari din lumea liberă s-a întors în țară pe calea aerului și timp de trei ani, 1950-1953, s-a înfruntat cu stăpânirea străină, ridicând moralul celor din închisori și umplând de mândrie neamul nostru cu faptele lor legendare. Ei n-au făcut decât să continue acțiunea temerară a legionarilor parașutați în țară pe timpul guvernului de la Viena. Ei au căzut în încleștarea cu inamicul, dar hotărârea lor de a se întoarce în țară din lumea liberă, unde se bucurau de o viață tihnită și lipsită de primejdii, îi înalță între marii eroi ai istoriei noastre.

 

IX. Două cărți epocale

Tot guvernului de la Viena, ca o proiecție mai îndepărtată a lui, se datorează apariția a două lucrări istorice monumentale, care expun tragedia neamului nostru între cele două războaie.

E vorba mai întâi de lucrarea fostului ministru de externe al României și apoi al guvernului de la Viena, Mihail Sturdza, cu titlul România și sfârșitul Europei. A doua lucrare relatează faptele de arme al războiului purtat de Români contra Uniunii Sovietice, 1940-1944, și este scrisă de Generalul Platon Chirnoagă.

Amândouă cărțile nu s-ar fi putut realiza decât în atmosfera de libertate din lumea liberă. Autorii lor, ca membri ai guvernului de la Viena, s-au bucurat de libertate din partea Aliaților, care au apreciat atitudinea dreaptă și curajoasă a acestui guvern. Sub ocrotirea puterilor occidentale, au putut să lase posterității aceste mărturii neprețuite despre lupta poporului nostru pe câmpul de onoare pentru libertate și independență. Sunt unicele lucrări existente care înfățișează, cu competență și respect al adevărului, drama neamului nostru între cele două războaie.